„Virtuozii“ din Bucureşti ne încântă la Ateneu

Soliştii Maxim Vengerov şi Vlad Stănculeasa interpretează „Concertul pentru două viori şi orchestră“ de Bach, alături de „Virtuozii“ din Bucureşti. Orchestra, dirijată de Vengerov, va interpreta şi trei capodopere ale lui Mozart.

Articol scris de Daniela Caraman Fotea

Deşi cele două viori stipulate în partitura Dublului concert în re minor pentru viori şi orchestră, BWV 1043, de J. S. Bach, pot fi presupuse a fi soliste, în realitate ele sunt incorporate în discursul orchestral (maniera concerto grosso), aportul lor este egal, niciuna nefiind favorizată. 

Prima parte, Vivace, începe cu o expoziţie de fugă. Cei doi protagonişti intră (în canon) la interval de patru măsuri. Partea a doua – Largo ma non tanto, în ritm de siciliană – este o pagină lirică de o rară elevaţie. Finalul, Allegro aduce din nou viorile în canon (la unison). În partea mediană se produce un anume schimb de „roluri“: orchestrei îi sunt repartizate desene sonore virtuoze, în timp ce viorile acompaniază. 

Vervă şi originalitate

Faţă de precedentele două concerte scrise de Mozart pentru vioară, Concertul nr. 3 în Sol major, K 216 se remarcă printr-o scriitură mai elaborată, efect al experienţei câştigate. 

Partea I debutează cu o amplă expoziţie orchestrală, urmată de cea de a doua expoziţie, în care solistul adaugă noi teme. Dezvoltarea evoluează în zona mai întunecată a tonalităţilor minore. Repriza aduce mici modificări de ordin ritmic.

Partea a II-a este una dintre paginile cele mai inspirate ale compozitorului. Şi aici, expoziţia orchestrală a temei o precede pe cea iniţiată de solist. Din nou, în dezvoltare, discursul se dramatizează prin modulaţiile spre tonalităţi minore, mai rar utilizate de clasici.

În rondo-ul final, vesel şi graţios, refrenul alternează cu mai multe cuplete foarte diverse ca tempo şi caracter: al treilea are un ritm de pavană şi e urmat de un Allegretto în spiritul unei ronde în stil francez. Plin de vervă şi originalitate, concertul demonstrează vigoarea expresivă pe care o poate atinge muzica sub învelişul stilului galant.

Un pitoresc turcesc

Ultimul din seria de concerte pentru vioară scrise de Mozart între aprilie şi decembrie 1775, Concertul nr. 5 în La major, K 219 „Türkisch“ este şi cel mai remarcabil sub toate aspectele – pitorescul pretins „turcesc“ nefiind cel mai puţin marcant.Originalitatea lucrării se manifestă încă din Partea I când, între expoziţia orchestrală şi cea cu solist, apare un insolit interludiu Adagio. După a doua expoziţie, îmbogăţită tematic faţă de prima, dezvoltarea aduce o temă nouă – ceea ce reprezintă un alt element original. Repriza însă urmează tiparul clasic. Partea a II-a, în formă de sonată simplificată, se bazează practic pe o singură temă lirică de o mare nobleţe. 

În rondo-ul final, Mozart renunţă la expoziţia de orchestră aducând de la început solistul în prim-plan. În centrul mişcării se situează episodul aşa-zis „turcesc“ – de fapt, în ritm de ciardaş – preluat de compozitor dintr-un balet propriu, jucat la Milano în urmă cu trei ani.

Măiestrie polifonică

Simfonia nr. 41 în Do major, K 551, capodoperă mozartiană, oferă măiestrie polifonică şi armonică în apogeu, arhitectură cu echilibru ideal şi vastă desfăşurare admirabil proporţionată. Eroismul triumfător al debutului este considerat a fi o continuare a finalului simfoniei precedente (nr. 40). Are colorit luminos, izbucniri fulgerătoare în tonalitate minoră, iar ca frază concluzivă a expoziţiei – un citat din arietta Un bacio di mano scrisă pentru basul Albertarelli, pretext pentru dezvoltări ce trec de la tonul sprinţar la izbucniri dramatice.

Partea a II-a aduce melancolie visătoare, arabescuri sonore sinuoase. O izbucnire violentă în modul minor desparte cele două teme principale ale formei de sonată, şi tot ea va alimenta scurta dezvoltare. După o repriză tematică ornamentată, mişcarea se stinge în pianissimo. 

Partea a III-a, Menuetul – împreună cu Trioul din centrul său – evoluează pe muchie de cuţit între surâsul graţios şi seriozitate.

Finalul, îmbinând tehnica imitativă cu forma de sonată, ar putea justifica doar prin el însuşi numele dat simfoniei: Jupiter. Temele principale sunt expuse iniţial omofonic şi apoi în stil fugat. Dezvoltarea tematică este realizată polifonic, prin procedeele consacrate de marii contrapunctişti – dar fără să fie vorba de o fugă propriu-zisă. Repriza e tradiţională, încheiată cu o coda grandioasă.

Vlad Stănculeasa cântă pe o vioară a lui Enescu

Violonistul Vlad Stănculeasa, în vârstă de 29 de ani, se numără printre reprezentanţii de seamă ai artei interpretative româneşti contemporane şi a avut privilegiul de a se forma sub îndrumarea discipolilor lui George Enescu.

Mai mult, cântă pe un instrument minunat, Santo Serafino, 1739, care a aparţinut marelui violonist şi i-a fost încredinţat Lordului Yehudi Menuhin, „de la un strălucit elev la altul“ (Ermitage-Schönried ob Gstaad). 

Vlad Stănculeasa desfăşoară o intensă activitate solistică şi camerală, apreciată de critica de specialitate care afirmă: „cântă cu o tehnică impecabilă, dând senzaţia că se joacă pe vioară, impresionează prin talentul muzical şi profesionalismul prestaţiei“ (liternet.ro). „Rafinament violonistic şi înţelegere a textului rar întâlnite“ (Observator cultural).