Violonistul Liviu Prunaru: „Enescu încă este un mister în străinătate“

Violonistul Liviu Prunaru: „Enescu încă este un mister în străinătate“

Liviu Prunaru aduce pe scenă, în această seară, "Prietenia" (The Friendship)

Violonistul Liviu Prunaru, membru al „celei mai bune orchestre din lume“, Concertgebouw Amsterdam, unde activează în calitate de concertmaistru, este prezent în Festivalul Enescu de anul acesta nu o dată, ci de două ori. La rândul său, violonistul concertist Liviu Stănculeasa, concertmaistru al Orchestrei din Göteborg, spune că evoluţia sa artistică a fost influenţată de premiul câştigat în 2007 la Concursul Internaţional „George Enescu“.

Prima oară Liviu Prunaru (46 de ani) va concerta într-un proiect de suflet, care aduce pe scenă nu mai puţin de 10 muzicieni, şi a doua oară în (deja) tradiţionalul concert din ultima zi de festival al orchestrei olandeze al cărei capelmaistru este. Liviu Prunaru nu ne vorbeşte doar de cele două concerte din festival, ci şi de cât de bine se înţelege cu soţia sa, Valentina Svyatlovskaya, la rândul ei violonistă, şi despre relaţia tensionată cu Mariss Jansons.
 
Sunteţi unul dintre cei mai renumiţi instrumentişti de origine română din lume, aş spune. Cu ce ne veţi delecta la acestă ediţie a Festivalului „George Enescu“?
 
Liviu Prunaru: Voi veni în faţa publicului cu două programe diferite. Primul este chiar pe 31 august, în cea de-a doua zi de festival, şi aduce în scenă zece oameni: suntem zece foşti studenţi ai Academiei Menuhin. Titlul programului este „Prietenie“ / „Friendship“ şi se bazează pe faptul că niciunul din noi nu o să cânte singur. Pentru aceasta am introdus duete, trio-uri etc. Fiecare dintre noi va cânta în compania cuiva. Eu, de exemplu, o să cânt cu Bogdan Zvorişteanu mai multe lucrări de Şostakovici. O să fie cinci duete ale acestui mare compozitor rus. Cu soţia mea, Valentina, o să cântăm „Amitié“ de Ysaÿe. Violiştii o să cânte o piesă foarte frumoasă de Franck, o „elegie“ cred, o piesă solo pentru două viole. După aceea, o să fie trei violonişti, printre care şi Vlad Stănculeasa, al treilea român din program, care o să cânte, împreună cu Bogdan Zvorişteanu şi cu Valentina (n.r. – Svyatlovskaya, soţia artistului), un triplu concert de Vivaldi. Iar în a doua parte ne întâlnim toţi, împreună, şi vom cânta o piesă de Bruch, un octet. 
 
„SUNTEM ABSOLUT ÎN FAMILIE“
 
Mai povestiţi-mi puţin despre acest grup. Cum s-a format?
 
Grupul nostru este, cum am spus, format din foşti elevi ai Academiei Menuhin din Gstaad, de fapt crema cremelor, am luat pe cei mai buni de-a lungul anilor, deci cei mai buni din existenţa Academiei. Este un grup răsfirat, sunt din toată lumea. Unii sunt în Argentina (în America), în Suedia, în Olanda, în Elveţia, în Spania, în Germania şi în Portugalia. Fiecare şi-a găsit locul lui într-o parte a lumii, dar noi ţinem legătura, suntem în contact, şi în fiecare lună mai ne întâlnim în Elveţia pentru concertul anual pe care-l dăm în fiecare an pe 4 mai. Atunci este aniversarea unuia dintre mecena, donatorii care ne-au dat instrumente. Sunt patru oameni din acest grup care cântă pe instrumente donate de această fundaţie, Fundaţia Tharice, denumire care vine de la Martha şi Maurice, finalurile acestor două prenume. Ei au fost două persoane extraordinare, care ne-au ajutat în timpul studenţiei pe toţi, de exemplu ei au cumpărat un Guarneri pentru mine, ca să particip la concursul „Regina Elisabeta“. Pentru Vlad Stănculeasa un Santo Serafino, pentru Bogdan Zvorişteanu au luat un Gagliano, pentru violoncelist au luat un Tononi, şi aceste instrumente nu ni le-au luat în momentul în care am terminat studenţia, ci ni le-au lăsat. Un act extraordinar, iar minimul pe care putem să-l facem noi este să acordăm acest concert în fiecare an, în memoria acestor persoane, acestei doamne Müller care avea ziua de naştere pe 4 mai. Cu ocazia asta ne întâlnim în fiecare an şi dăm concerte în Elveţia. Pentru că a mers foarte, foarte bine şi suntem deja la al şaptelea an în care facem această întâlnire, ne-am gândit să-l extindem, şi atunci am vrut să-l prezint şi publicului românesc. De ce? Pentru că este un grup de elită, este cred singurul grup existent din lume care include patru concertmaiştri. 
 
Şi cum se împacă atunci orgoliile?
 
Foarte bine, suntem o familie, cu toate certurile, şi cu toate plânsetele, şi cu toate bucuriile. Centrul programului este piesa „Amitié“. De ce? Pentru că este singura piesă care include tot grupul, această „Amitié“, şi exact asta a fost şi ideea, să ne întâlnim toţi şi din prietenie să facem muzică.
 
EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ JANSONS
 
Care este numele celorlalţi concertmaiştri?
 
Bogdan Zvorişteanu, care este concertmaistru la orchestra Suisse Romande, din Geneva; bineînţeles; de mine ştiţi, în Olanda, la Concertgebouw; al treilea este tot român, deci Vlad Stănculeasa, care este concertmaistru la Göteborg; ceilalţi doi sunt Oleg Kaskiv, invitat concertmaistru din când în când la Berna, la Suisse Romande, la Orchestra de cameră din Lausanne, deci locuieşte şi cântă în Elveţia, iar celălalt violonist pe care-l avem, ultimul, este Edgar Pujol, care este spaniol; şi el este invitat din când în când, la Barcelona sau chiar în Olanda, unde locuieşte.
 
Povestiţi-ne despre Mariss Jansons.
 
Da, pe 20 septembrie, iniţial trebuia să venim cu Mariss Jansons, care însă a terminat mandatul chiar anul acesta. Chiar în aceste zile a avut loc ultimul concert, pe care noi l-am pierdut deoarece am cântat aici (n.r.- Ateneul Român).
 
Concertul de adio îl putem privi ca pe finalul unei epoci, „epoca Mariss Jansons“. Ce credeţi că va urma, la Concertgebouw?
 
Orchestra aceasta tot timpul va exista şi într-o foarte bună ipostază, pentru că este o orchestră de elită, în primul rând. Bineînţeles, este foarte important cine continuă. Cel care urmează la conducere este Daniele Gatti, care merge într-o cu totul altă direcţie. Este un italian de educaţie germană, care este un specialist al simfoniilor lui Mahler, care sunt specialitatea acestei orchestre: când spuneţi simfoniile lui Mahler, spuneţi Concertgebouw, iar el le cântă pe dinafară. 
 
UN MARE FESTIVAL
 
 
Ce înseamnă Festivalul „Enescu“ şi George Enescu pentru dumneavoastră?
 
În primul rând, înţeleg din ce în ce mai mult că este unul dintre cele mai mari festivaluri care există la ora actuală, prin componenţă, prin organizare, prin multitudinea programelor, prin durată, prin valoarea soliştilor şi formaţiilor care se prezintă. Nu este deloc uşor să fii parte din acest festival, sunt cu atât mai mult bucuros că apărem de două ori, o dată în muzică de cameră şi o dată în grup mare. Aştept să fiu şi solist o dată, poate în viitoarea ediţie. 
 
A câta oară sunteţi în festival?
 
Acum patru ani am venit cu Concertgebouw, acum doi ani nu am ajuns. Dar eu am mai fost anul trecut, cu Vlad (Stănculeasa – n. red.) şi am cântat concertul de Arnold, cu o orchestră sud-coreeană. Apar în fiecare festival şi mă bucur. Este o mândrie să avem şi noi un festival care în sfârşit se apropie de celelalte ca valoare.
 
De ce aţi ales muzica lui Enescu pentru concertul de final? Ce înseamnă ea pentru dumneavoastră?
 
Pentru prezentarea şi cunoaşterea operei lui Enescu în străinătate. El începe să fie din ce în ce mai cunoscut...
 
„SOŢIA MEA A STUDIAT CU MINE“
 
Enescu e un compozitor cunoscut în străinătate din punctul dumneavoastră de vedere?
 
Începe să fie din ce în ce mai cunoscut. A fost o perioadă în care nu s-a ştiut foarte mult de el, era cântat numai de noi, de români. Acum văd că începe să fie din ce în ce mai cunoscut, din ce în ce mai apreciat. Încă este un mister, pentru că e cunoscut în primul rând ca violonist, mai puţin ca dirijor, ca pianist, ca pedagog şi foarte puţin în calitate de compozitor. 
 
În concert va apărea şi soţia dumneavoastră. Povestiţi-ne puţin despre relaţia pe scenă, artistică, între voi.
 
Relaţia noastră a început în jurul viorii, deoarece ea mi-a fost studentă la această Academie Menuhin. Împreună am studiat amândoi cu Menuhin şi Alberto Lysy, ne-am format amândoi la Academia Menuhin, ea a studiat în plus mai mulţi ani cu mine. Bineînţeles, fiind acasă şi fiind tot timpul în contact, ne-am apropiat stilurile foarte mult, ceea ce este un avantaj pentru doi violonişti. Toată lumea vine şi mă întreabă: „A studiat cu tine?“; „Bineînţeles“. Deci nu numai faptul că este soţia mea, ci faptul că suntem parte din aceeaşi şcoală este important. Logic, continuarea a fost să mergem împreună la Concertgebouw, din care eu fac parte de nouă ani deja. 
 
A studiat cu Menuhin şi Lysy
 
Liviu Prunaru s-a născut în aprilie 1969, în municipiul Craiova. A crescut într-o atmosferă muzicală, graţie mamei sale, altistă în Orchestra Filarmonică din Craiova. Părăseşte Craiova la vârsta de 15 ani, pentru a-şi continua studiile la Bucureşti. 
În cursul acestei perioade câştigă şapte concursuri naţionale de interpretare şi premiul I la concursul internaţional „Kocian“ din Cehoslovacia. 
La 18 ani intră la Conservatorul din Bucureşti în clasa profesoarei Cornelia Bronzetti. 
Anul 1990 marchează o schimbare decisivă în cariera lui Liviu Prunaru, fiind invitat de Alberto Lysy să studieze cu el în renumita „Academie Menuhin“ din Gstaad (Elveţia). Aici are posibilitatea să se perfecţioneze sub îndrumarea unor mari artişti, ca Yehudi Menuhin, Ruggiero Ricci, Jean-Pierre Rampal şi Pierre Amoyal. 
Este în prezent Konzertmeister în orchestra Concertgebouw din Amsterdam şi, în acelaşi timp, profesor de vioară la Academia Menuhin din Gstaad (Elveţia). 
Cântă pe o vioară Guarneri din 1676.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: