Violocelistul Alexander Kniazev şi pianista Plamena Mangova, în recital la Ateneul Român, pe 9 septembrie

Violocelistul Alexander Kniazev şi pianista Plamena Mangova, în recital la Ateneul Român, pe 9 septembrie

Alexander Kniazev

Luni, 9 septembrie, de la ora 17.00, la Ateneul Român, violocelistul Alexander Kniazev şi pianista Plamena Mangova vor avea în program lucrări de Enescu, Brahms şi Franck, în seria Recitaluri şi concerte camerale.

Text de Ioana Marghita

1899 rămâne anul primei audiţii pentru două compoziţii de George Enescu (1881-1955), ambele apărute un an mai devreme, dar având în catalogul final al operei sale numere de opus foarte îndepărtate: Variaţiunile op. 5 pentru două piane, pe o temă originală şi Sonata op. 26 nr. 1 în fa minor pentru pian şi violoncel. Lucrarea – o realizare amplă, în patru părţi, cu durata de aproximativ 40 de minute – poartă pe manuscris câteva date ce o fixează în timp cu exactitate: la începutul celui de-al 17-lea an de viaţă al lui Enescu, penultimul din etapa studiilor la Paris (deşi sonata a fost pusă în pagină la Sinaia). Astfel, primele două mişcări erau terminate în 30 octombrie 1898, partea a treia – în 3 noiembrie iar a patra mişcare – în 4 noiembrie, datarea arătând o elaborare foarte rapidă sau, cel puţin, redactarea ei într-un timp foarte scurt. În acel context, al realizărilor de tinereţe, Sonata op. 26 nr. 1 a însemnat încă un pas înainte în evoluţia componistică a lui Enescu, atât din perspectiva soluţiilor tehnice, cât şi ca substanţă expresivă, o verigă către a doua sonată pentru vioară şi pian şi către remarcabilul Octuor op. 7. Poate, însă, tocmai această vecinătate a dus la eclipsarea ei, pentru că Sonata op. 26 nr. 1 nu a avut o soartă foarte fericită, prin prisma interesului interpreţilor. Prima audiţie a avut loc la Sala Érard din Paris, în 10 februarie 1899, interpreţi fiind violoncelistul Joseph Salmon, cu autorul la pian. 

Ansamblul celor patru părţi este gândit ciclic, principalele elemente tematice ale primei părţi fiind reluate în celelalte trei cu funcţii expresive mereu metamorfozate. Pregnanţa cu care revin le face adevărate personaje sonore care, dincolo de rolul tematic, susţin edificiul amplu al sonatei, dându-i unitate. Din acest punct de vedere, al principiului ciclic adoptat de Enescu, se impune, inevitabil, o paralelă cu mult mai cunoscuta Sonată în La major de César Franck.

Forţa şi lirismul, spontaneitatea şi elaborarea minuţioasă se îmbină în această lucrare într-un efort de cristalizare şi sinteză a unui limbaj componistic propriu. Dincolo de  acest rezultat al mai multor influenţe stilistice, al căutărilor, dincolo şi de criticile care i-au fost aduse ca lucrare de tinereţe, rămâne garanţia pe care ne-o dă chiar alegerea făcută de Enescu, la 36 de ani de la data premierei, de a o include în ciclul cameral op. 26, dedicat violoncelului şi pianului. Cele patru părţi se succed astfel: Allegro molto moderato, Allegretto scherzando, Molto andante şi Presto.

În anii copilăriei, la Hamburg, Johannes Brahms (1833–1897) a primit atât lecţii de pian, cât şi de violoncel şi corn – şi nu e exclus ca Sonata a II-a op. 99 în Fa major pentru violoncel şi pian imaginată în anii maturităţii (1866), să se fi înscris în siajul unei nostalgii a copilăriei. O altă influenţă, mult mai probabilă, e cea a lui Robert Hausmann, violoncelistul Cvartetului „Joachim”, care a avut un merit decisiv în a face cunoscută prima sonată pentru violoncel, terminată două decenii mai devreme. Hausmann era apreciat pentru tonul său amplu, viguros, fapt ce explică partitura extrem de solicitantă care a rezultat.

Gândirea lui Brahms, de factură simfonică, este reflectată de arhitectura amplă, în patru mişcări a lucrării. Allegro vivace, în formă de sonată, se deschide cu tema viguroasă, în salturi melodice, pe un fundament frământat, în tremolo, al pianului. Caracterul mişcării secunde, un Adagio affetuoso în mezza-voce, este conservat pe tot parcursul ei după expunerea violoncelului, în pizzicato. A treia parte, Allegro appassionato, întruchipează ideea de scherzo brahmsian, amintind de frământarea implacabilă de Scherzoul din Sonata F-A-E. Sonata se încheie cu Allegro molto, un rondo amintind de etosul părţii a patra din Concertul op. 83 pentru pian – delicat şi demonstrând o atenţie specială pentru frumuseţea şi cursivitatea melodicii.

Sonata op. 99 aparţine perioadei târzii de creaţie a lui Brahms, fiind compusă în vara anului 1886, în Elveţia, în aceeaşi perioadă cu Sonata a II-a op. 100 pentru vioară şi pian şi cu Trioul cu pian op. 101. În momentul de faţă, se bucură de statul pe care îl merită, de vârf al creaţiei camerale de secol al XIX-lea.

César Franck, organist al bisericii Sainte-Clotilde din Paris şi profesor de orgă la Conservatorul din capitala Franţei, a inspirat o întreagă generaţie de compozitori, între care Vincent d’Indy, Ernest Chausson, Henri Duparc şi Louis Vierne. Iar aceasta s-a întâmplat graţie unui număr restrâns de lucrări remarcabile, unele adevărate capodopere, apărute târziu, după vârsta de 60 de ani: a terminat singura lui simfonie la 66 de ani, iar opusurile camerale memorabile (Cvintetul cu pian şi Sonata în La major pentru vioară şi pian) au apărut doar câţiva ani mai devreme.

Sonata în La major pentru violoncel şi pian, aranjament de Jules Delsart oferă un strălucit prilej de a înţelege arta lui César Franck (1822-1890) în aplicarea organică a principiului ciclic, cele patru părţi venind ca o consecinţă a celulei generatoare, tema încredinţată viorii ce deschide prima parte, Allegretto ben moderato. Allegro-ul ce urmează are mai degrabă profilul unei prime mişcări de sonată, cu un început energic şi cu o a doua temă, mult estompată, o oglindire a melodiei generatoare. Deschiderea originalei părţi a treia, Recitativo – Fantasia: Ben moderato, aduce şi ea un ecou al începutului, climaxul venind cu un temă ce se va relua în partea a patra şi cu o alta – variantă a temei-mamă. Mare parte din final este un canon în care cele două voci se succed la o măsură distanţă, pentru ca, spre finală, apropierea să fie de doar o jumătate de măsură (element care, alături de sonorităţile strălucitoare, sugerând o celebrare, sunt în consens cu gestul compunerii sonate: acela de dar de nuntă făcut, în 1886, mult mai tânărului său coleg, Eugène Ysaÿe).

Versiunea de faţă, pentru violoncel şi pian, este singura transcripţie aprobată chiar de Franck şi i se datorează violoncelistului Jules Delsart, care a operat modificări minime asupra limbajului original, impuse exclusiv de necesităţile practice ale adaptării la particularităţile violoncelului.

RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE

Luni. 9 septembrie, ora 17.00                    

Ateneul Român

ALEXANDER KNIAZEV violoncel

PLAMENA MANGOVA pian

Program:

Enescu – Sonata I în fa minor pentru pian şi violoncel, op. 26 nr.1     

Brahms – Sonata nr. 2 în Fa major pentru violoncel şi pian, op. 99

Franck – Sonata în La major pentru vioară şi pian, în versiune pentru violoncel

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: