Verdi, sub bagheta lui Pappano

Verdi, sub bagheta lui Pappano

Orchestra Accademia Nazionale di Santa Cecilia a fost una dintre primele din Italia care s-a dedicat exclusiv repertoriului simfonic, realizând premiere ale unor capodopere importante ale secolului XX FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Orchestra şi Corul dell’ Accademia Nazionale di Santa Cecilia interpretează joi „Requiemul“ de Giuseppe Verdi la Sala Mare a Palatului.

Ştiri pe aceeaşi temă


Articol realizat de Olga Grigorescu

În anul 1873, Giuseppe Verdi se afla în plină glorie după ce compusese cea mai mare parte dintre operele sale. Stăpânea un meşteşug, o artă muzicală şi teatrală ce atinsese culmi de intensitate, de forţă dramatică, devenise maestrul ariilor de mare expresivitate vocală şi construise pentru scena lirică adevărate lumi, spectacole purtând pecetea unui stil romantic original, de pură esenţă italiană. Ultima operă fusese Aida, reprezentată în1871, şi părea că muzicianul se afla într-o perioadă de pauză creatoare. Compune totuşi Cvartetul său de coarde, unica lucrare de acest gen.
 
Tot acum, în 1873, se produce însă moartea marelui scriitor italian Alessandro Manzoni, autorul celebrului roman Logodnicii, un romantic înflăcărat, popular, patriot, plin de fantezie şi vigoare. Verdi îi admira scrierile încă din adolescenţă, dar îl văzuse doar o singură dată în viaţă, în 1868. 
 
Muzica lui Verdi ne vorbeşte despre suferinţa în faţa inexorabilei morţi.
 
„Cum aş putea descrie senzaţia extraordinară, de nedefinit, pe care mi-a dat-o prezenţa acestui «Sfânt»? Ar fi trebuit să îngenunchez în faţa lui», îi scria el unei prietene. Impresionat puternic deci de dispariţia marelui scriitor, Verdi se hotărăşte să compună un Recviem pentru comemorarea ce avea să i se facă după un an. Era pentru prima oară când aborda un gen muzical religios de asemenea amploare. 
 
Scrisese, este adevărat, un Tatăl nostru coral (tot în 1873) şi un fragment de recviem cu cinci ani în urmă, Libera me, când se dorise omagierea lui Gioacchino Rossini prin contribuţia a 13 compozitori. Proiectul nu s-a realizat, dar Verdi avea să-şi folosească vechea compoziţie în noul recviem dedicat memoriei lui Manzoni. Va reveni la muzica religioasă abia spre sfârşitul vieţii când va compune cele Patru Piese sacre pentru cor şi orchestră.
 
COMPOZITORUL A DIRIJAT LA PREMIERĂ
 
Început la Paris în1873, Recviemul a fost interpretat în premieră pe 22 mai 1874 la Catedrala San Marco din Milano sub bagheta compozitorului. Dacă succesul în Italia a fost imens, nu la fel a fost în alte ţări din jur. 
 
A surprins stilul ce amintea pregnant de teatrul liric, părând nepotrivit unei lucrări cu caracter religios. Dirijorul german Hans von Bülow l-a numit atunci cu ironie într-o cronică „Noua operă în haine ecleziastice“. În schimb, Johannes Brahms, intrigat de o asemenea catalogare, a cercetat partitura şi a considerat că este revoltător să vorbeşti astfel despre „o lucrare de geniu“. Odată cu fiecare audiţie care s-a petrecut în timp, cele mai multe în sălile de concert, îndoielile s-au risipit şi Recviemul a intrat în patrimoniul cel mai de preţ al muzicii din toate timpurile.
 
Există, prin contrast, o zonă tumultoasă, dramatică
 
Verdi a respectat cadrul Misei catolice funebre în cele şapte episoade, unele cu subîmpărţiri, ca şi textul tradiţional în limba latină, interpretând însă conţinutul fiecărui fragment într-un stil dramatic, scenic aproape, cu o adâncă sinceritate a sentimentelor. Nu a făcut astfel o lucrare cu caracter strict religios, ci o muzică profund umană ce ne vorbeşte despre suferinţa în faţa inexorabilei morţi, a pierderii fiinţelor dragi, despre teamă în faţa judecăţii finale, dar şi speranţa de a fi iertaţi şi primiţi în lumea luminoasă din împărăţia Domnului, unde există odihna veşnică. 
 
CONTRASTE COPLEŞITOARE
 
Partitura este concepută pentru patru solişti, soprană, mezzosoprană, tenor şi bas, cor şi orchestră.Cu marea lui ştiinţă componistică, Verdi creează contraste de o expresivitate copleşitoare, ilustrând ideile ce se desprind din desfăşurarea textului liturgic. Există în primul rând zona lirică unde lamentaţiile, rugăciunile de implorare a bunătăţii şi mântuirii sunt cântate de vocile soliste, în general secondate de puţine instrumente, sau chiar fără niciun acompaniament (un exemplu, momentul de mare efect de la începutul secţiunii Agnus Dei când soprana şi mezzosoprana cântă singure), episoade camerale ca ţesătură , chiar dacă intervine şi corul sau o parte din orchestră; intensitatea rugăciunii poate atinge la Verdi pateticul ca în fragmentele Quid sum miser, Recordare, Ingemisco, Confutatis, Lacrymosa , Hostias, Libera me, alteori atmosfera devine eterică, angelică - Offertoriu, Agnus Dei, Lux aeterna.
 
INTENSITATE SONORĂ
 
Există apoi, prin contrast, o zonă tumultuoasă, extrem de dramatică impresionând prin puterea imaginii şi a tensiunii sonore: acordurile scurte, biciuitoare ale orchestrei ce se prăbuşesc parcă asupra noastră, dar şi motivele sacadate ale corului, ameninţând cu venirea zilei mâniei, a judecăţii, a pedepsei cumplite pentru păcate, din episodul Dies irae, dies illa. Acesta este gândit ca un fel de fragment-cheie al lucrării, căci revine de trei ori în cadrul secţiunii a doua şi încă o dată în finalul Libera me
 
Nu a făcut o lucrare cu caracter strict religios, ci o muzică profund umană
 
Alte fragmente unde drama este subliniată de plinul orchestrei, cu alămuri puternice şi participări corale de anvergură sunt Tuba mirum, Rex tremendae, Sanctus. În acesta din urmă se atinge un maximum de intensitate sonoră, impresia devenind spaţială, a unui cer care se deschide în faţa noastră.
 
Foarte atent la arhitectura Recviemului, Verdi creează contraste, dar şi înrudiri tematice între părţi, readucerea unor episoade în momente importante, cum ar fi nu numai Dies irae, dar şi murmurul coborând şi urcând uşor ca un suspin dureros, de la început, în finalul Recviemului, dă întregii lucrări o benefică unitate.
 

O orchestră de excepţie

Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia, fondată în 1908, este prima orchestră din Italia care s-a dedicat exclusiv repertoriului simfonic, prezentând importante premiere ale secolului XX. 

Orchestra face parte din lista „Cele mai bune 10 orchestre din lume“ publicată de magazinul Classic FM. Corul are o tradiţie care datează din 1566 şi se numără printre cele mai vechi ansambluri corale. 

Corul şi Orchestra dell’Accademia Nazionale Di Santa Cecilia deţin o discografie valoroasă. Recent au luat parte la înregistrarea operelor „Edgar“ de Giacomo Puccini cu Placido Domingo şi „Madama Butterfly“ cu Angela Gheorghiu.

 
 
CROMATICĂ SURPRINZĂTOARE
 
Vocilor li se acordă aici un rol foarte mare, în cele mai multe dintre numerele lucrării, aşa cum nu se mai întâmplase în lucrările predecesorilor, solicitându-le toate resursele, cu toate mijloacele, prin cantilene, cânt rectiliniu aproape de recitare, sau din contră, salturi mari, linii de amplă respiraţie, pline de patos. Aceasta nu înseamnă că nu sunt folosite şi culorile orchestrale, solouri pentru diverse instrumente, trompeta, vioara, oboiul, fagotul, întregind partitura vocală. 
 
De remarcat şi planul armonic, de asemenea bogat, mobil şi expresiv, cu treceri cromatice surprinzătoare, cu dese pendulări între minor şi major, luminând sau întunecând atmosfera. Desfăşurările polifonice, prezente în multe momente, dar mai ales în Sanctus şi culminând cu fuga din Libera me, spre final, dau un aer solemn, făcând poate legătura cu marile lucrări vocal-instrumentale create în Baroc.
 
Recviemul lui Verdi nu se încheie însă cu fast şi amploare, ci într-o linişte înfiorată, interiorizată, pe cuvintele ibera me, Domine, de morte aeterna.
 

Excelenţa lui Pappano

Dirijor şi pianist englez de origine italiană, Sir Antonio Pappano , în vârstă de 54 de ani, studiază pianul, compoziţia şi dirijatul, devenind acompaniator la Opera din New York la vârsta de 21 de ani.

Asistent al lui Daniel Barenboim în cadrul Festivalului de la Bayreuth, îşi face propriul debut în 1987 pe scena Operei Norvegiene din Oslo, unde trei ani mai târziu devine director muzical.

Urmează reprezentaţii la Covent Garden, Opera Naţională Engleză, operele din San Francisco şi Chicago, Théâtre du Châtelet şi Berlin Staatsoper. Devine director muzical la Opera Regală Belgiană în 1999, Covent Garden în 2002, iar din 2005 ocupă acelaşi post la Orchestra Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma.

A fost dirijor principal invitat al Orchestrei Filarmonicii din Israel între 1997-99 şi a apărut pe podiumul marilor orchestre ale lumii, printre care New York Philharmonic, Berliner Philharmoniker, Wiener Philharmoniker, Concertgebouw din Amsterdam şi London Symphony.

 
René Pape
 
„Puţini cântăreţi au reuşit performanţa basului german René Pape de a exprima cu elevaţie şi nobilă suferinţă sentimentele Regelui Marke faţă de trădarea lui Tristan din opera wagneriană“, scria Anthony Tommasini în publicaţia The New York Times din 30 nov. 2008.
 
În decursul anilor artistul liric şi-a îmbogăţit repertoriul cu cele mai reprezentative roluri de operă pentru vocea de bas: Sarastro, Leporello, Don Giovanni, Mefisto, Boris Godunov, Escamillo, Filip al II-lea, precum şi personaje wagneriene cărora le-a dat viaţă pe scenele lumii.
 
René Pape a fost răsplătit pentru arta sa printre altele cu două premii Grammy (1997) şi cu un premiu ECHO (2009, echivalentul german pentru Grammy). În anul 2002, revista Musical America l-a numit „Cântăreţul anului“, iar în 2006 este desemnat „Artistul anului“ de către critica germană pentru rolul titular din Boris Godunov interpretat pe scena Operei de Stat din Berlin.
 
 
Saimir Pirgu
 
Tenorul albanez, Saimir Pirgu, după studii în Italia, îşi începe cariera cu roluri din operele lui Rossini. Urmează opere de Donizetti (Lucia) şi Mozart (Cosí).
 
În continuare, repertoriul solistului urmează aceeaşi linie, fiind bazat în principal pe creaţia italiană de operă (Rossini, Donizetti, Verdi, Puccini) la care se adaugă Mozart (Flautul, Idomeneo, Cosí fan tutte, Don Giovanni).
 
Pirgu a cântat la Scala, la Metropolitan, la Covent Garden sau la Opera din Paris. A colaborat cu dirijori prestigioşi ca Riccardo Muti, Claudio Abbado, Lorin Maazel, Seiji Ozawa, Antonio Pappano.
 
 
Liudmyla Monastyrska
 
Timbrul vocal de soprană dramatică o recomandă pe Liudmyla Monastyrska din Ukraina ca pe o veritabilă cântăreaţă verdiană.
 
A fost aplaudată în Aida la Scala din Milano ca şi în Macbeth la Covent Garden din Londra.
 
The New York Times elogiază talentul solistei în rolul principal din opera Aida la Metropolitan Opera din New York în noiembrie 2012: „Liudmyla Monastyrska a venit cu vocea ei voluptoasă reuşind un debut triumfal; îşi menţine strălucirea chiar şi în momentele de piano. Aria O patria mia a cântat-o magnific. Inflexiunile ei grave creează o rară intensitate dramatică“.
 
 
Ekaterina Semenchuk
 
Talentul şi glasul profund de mezzosoprană dramatică ale artistei din Rusia, Ekaterina Semenchuk, în vârstă de 37 de ani, au fost descoperite de către dirijorul Valery Gergiev care a auzit-o la Teatrul Mariinski din St. Petersburg. „Am avut revelaţia unei viitoare cariere majore în operă.“ „Vreau să spun că o să fie o mare stea şi o bună actriţă pe scenă”, spune celebrul dirijor.
 
Într-adevăr, după apariţiile pe scenele ruseşti, cariera Ekaterinei Semenchuk „a explodat pur şi simplu“, notează unanim presa europeană.
 
Solista este aclamată în celebre teatre lirice ca La Scala, Covent Garden, Metropolitan, pe scenele din Madrid, Salzburg, Philadelphia, Los Angeles, Tokyo.
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările