Articol apărut pe blogul Despre Opera.

Miercuri, 09 Septembrie 2015, ora 17.00, Ateneul Român
Mutter’s Virtuosi, Dirijor şi solist: Anne Sophie Mutter
Krzysztof Penderecki
 – Duo concertante pentru vioară şi contrabas
Previn – Nonet 

J.S. Bach – Concert pentru două viori, BWV 1043
Vivaldi – „Il cimento dell’armonia e dell’inventione” op. 8
Concertul nr. 1 în mi major op. 8 RV 269 ( Primăvara)
Concertul nr 2 în sol minor op. 8 RV 315 (Vara)
Concertul nr. 3 în fa major op. 8 RV 293 (Toamna)
Concertul nr. 4 în fa minor op 8. RV 297 (Iarna)

Anne Sophie Mutter a ridicat multe aşteptări pentru acest concert şi recunosc că am fost şi eu prins de hype-ul din jurul lui. Să recapitulăm faptul că violonista germană a fost un copil minune al muzicii, descoperită de Herbert von Karajan, devenită apoi un superstar al muzicii clasice. Dacă vreţi, ea este originalul, iar Hillary Hahn de astăzi este copia, versiunea 2.0 a acestui tip de celebritate. Mutter a beneficiat de un contract exclusiv cu Deutsche Grammophon în epoca de maximă glorie a industriei fonografice, discurile ei cuprinzând concerte pentru vioară de Mozart sau Anotimpurile de Vivaldi au inundat lumea în anii '80. În acea vreme, Herbert von Karajan era stăpânul absolut al muzicii din Europa. Astăzi, acele înregistrări sunt reevaluate şi, dacă virtuozitatea tehnică a artistei este indiscutabilă, în schimb, din punct de vedere estetic, ele s-au demodat în faţa noilor tendinţe de a interpreta într-o manieră autentică acele muzici.

Am sperat într-o reinventare a violonistei Anne Sophie Mutter, aşa cum s-a produs în cazul unei alte artiste, Viktoria Mullova, pe care am văzut-o ediţia trecută într-un superb recital cu muzică de Bach. Din păcate, nu a fost cazul şi cred că am găsit şi o explicaţie tardivă pentru asta. Atâta vreme cât părintele său spiritual a fost Herbert von Karajan, i-a fost imposibil să se abată de la principiile estetice ale acestuia, care favorizau în mod absolut frumuseţea sunetului unei viziuni clasicizante. O estetică azi revolută, care cerea o orchestră de dimensiuni mahleriene pentru Beethoven şi Bach, una beethoveninană pentru Mozart şi Vivaldi. Cred că m-a indus în eroare tocmai ideea de Mutter's Virtuosi — un ansamblu mic şi foarte tânăr, dar care nu poate fi confundat cu o orchestră barocă autentică. Este doar un ansamblu de acompaniament al unui star. Într-un fel, se bazează cam pe aceleaşi principii pe care este construită Orchestra Română de Tineret, doar că un număr mare de instrumentişti are o altă eficienţă economică în Germania comparativ cu proiectul românesc.

Şi poate că ar trebui să scriu un material mai mare pe această temă, când se va termina festivalul. Mă rezum la a spune doar că termenul de „orchestră de tineret” induce în eroare, făcând trimitere la Orchestra de Tineret „Simón Bolivar”, condusă de Gustavo Dudamel cu atâta succes. Diferenţa este enormă. În timp ce falanga românească este privată, cea din Venezuela face parte dintr-un adevărat program naţional, finanţat de stat, care îşi propune educarea tineretului şi chiar deschiderea unei cariere de instrumentist pentru copiii săraci din acea ţară. Programul se numeşte „El Sistema” şi este o adevărată strategie culturală, la nivel naţional. Spre deosebire de o orchestră privată care trăieşte din concerte, excelând într-un anumit repertoriu, ceea ce nu este deloc cazul cu formaţia creată de dl. Marin Cazacu. O iniţiativă superbă, temerară chiar, dar care nu poate plăti nici facturile instrumentiştilor şi a cărei valoare artistică este foarte exagerată. „El Sistema” a avut un succes atât de mare, încât astăzi este preluat în ţări foarte dezvoltate muzical, precum Anglia sau SUA.

Revenind la Anne Sophie Mutter, Concertul pentru două viori de Johan Sebastian Bach a pus în valoare doar virtuozitatea marii artiste, dublată de câte un alt violonist în fiecare dintre cele trei părţi ale concertului. Ansamblul a practicat un tempo foarte alert în acest sens, dar cu costul a numeroase desincronizări şi, mai ales, al pierderii oricărui spirit care ar putea locui această lucrare, ce nu se bazează doar pe virtuozitate. În acest sens, viziunea a fost mai degrabă înlocuită cu strategia. Aceea de promovare a unei mari tehniciene a viorii. Până şi Anne Sophie Mutter i-a căzut victimă, ornamentaţia solisticii ei, spectaculoasă, impunea un rubato care nu mai încăpea în ritmul lucrării, generând măsuri inegale ca durată, care provocau la rândul lor decalajele amintite. La finalul recitalului, bisul a fost tot o lucrare de Bach, interpretată într-o manieră opusă concertului, dar care a mimat spiritualizarea, fiind mai degrabă o romanţare fără prea mult fond. Asta nu înseamnă că acest concert ar fi fost complet ratat. Dacă meditaţia nu a existat, în schimb a fost prezent entertainment-ul, iar succesul de public a fost asigurat imediat. Pentru unii, puţini, nu a fost suficient.

Anotimpurile au fost mai reuşite, asta şi pentru că muzica lui Vivaldi din aceste patru concerte este mai spectaculoasă în sine. Dar linia generală a fost aceeaşi: solistică strălucitoare, dublată de un acompaniament superficial. Şi tot e bine: ar fi o idee ca Anne Sophie Mutter să fie invitată în stagiunea regulată, pentru a cânta cu Orchestra Română de Tineret, rezultatul nu ar fi mult diferit, iar succesul de public ar fi uriaş. Nu mai vorbesc de experienţa pe care ar putea s-o câştige tinerii instrumentişti români.

Am lăsat la urmă ceea ce a fost, într-un fel, singurul moment mai interesant al acestui recital, respectiv compoziţiile moderne ale lui Penderecki şi Previn, prezentate în premieră în România. Sigur, ele sunt incomparabile, fiind cântate doar de Anne Sophie Mutter, căreia i-au şi fost dedicate. Duo concertante pentru vioară şi contrabas a fost  scris de Penderecki la comanda artistei şi este o lucrare interesantă, mai ales pentru că, pe lângă expunerea inevitabilă a virtuozităţii viorii, compozitorul explorează muzical posibilităţile contrabasului, un instrument foarte rar văzut pe scenă ca solist. Nonetul scris de Previn este o compoziţie scrisă de fostul soţ al violonistei şi este inevitabil încărcat de tandreţe în unele momente, deşi se ridică în majoritatea timpului mai sus de nivelul unei simple declaraţii de dragoste. Ar fi fost cu adevărat îndrăzneţ dacă Mutter s-ar fi aventurat să prezinte Octuor-ul (sau Octetul, mai româneşte spus) de George Enescu, care cuprinde o parte solistică pentru vioară suficient de complexă. O astfel de alegere ar fi reprezentat o reverenţă extraordinară a unei foarte mari artiste, salutată de toată lumea, ba chiar cred că ar fi atras atenţia şi mediei internaţionale, cu un pic de promovare inteligent făcută.

Ora 20.00, Sala Mare a Palatului
London Symphony Orchestra, Dirijor: Ion Marin
Solişti: Renaud Capuçon – vioară, Gautier Capuçon – violoncel
Brahms – Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor op.102
Mahler – Simfonia nr. 5 în do diez minor

La Sala Palatului a fost un spectacol cu două părţi destul de diferite. Cu siguranţă, romantismul lui Brahms îi vine foarte bine lui Ion Marin. A demonstrat-o şi ieri, în maniera cu care a acompaniat în Concertul pentru pian de Grieg. De data aceasta a avut drept solişti pe fraţii Renaud şi Gautier Capuçon, mai buni decât partenerul de ieri al dirijorului, pianistul Lars Vogt. Cei doi s-au simţit foarte în largul lor cu LSO în spate, cântând cu măsură dar şi cu sensibilitate de la un capăt la altul, fără să cedeze ispitelor facilului. O parte a treia, cunoscută de toată lumea, i-a condus către succes şi către un bis, Passacaglia, devenită deja o semnătură a lor.

Dezechilibrată a fost Simfonia Nr. 5 de Mahler, căreia i-a lipsit măsura în multe locuri. Ion Marin a vrut să lase o impresie de neşters publicului din ţara sa natală. Tentaţia a fost prea mare şi nu i-a putut rezista. Cine ar fi putut? Dirijorul a tras de simfonie pentru a provoca toate efectele posibile şi, până la un punct, această manieră a funcţionat. Dar în toate mişcările mai agitate, în care masa orchestrală avea cel mai mult nevoie de control şi balans, a lăsat mereu alămurile să domine, astfel încât muzica suna asurzitor şi chiar distorsionat. Corzile deveneau tot mai inauzibile, suflătorii la instrumente de lemn — la fel, în timp ce percuţia şi alămurile striveau sonor orice urmă de zbatere romantică, înlocuită astfel de isterie, din nenorocire. Dar, când vine vorba de Mahler, mai ales în România, nici un exces nu este prea mult. Cu cât se cântă mai asurzitor, oricât de dezechilibrată ar fi orchestra, cu atât mai mare este succesul de public. L-am urmărit destul de atent pe dirijor, după primele dezechilibre, care au apărut mai ales în a doua parte a simfoniei. Nici o clipă nu l-am văzut temperând vreo partidă, lăsându-se complet pe mâna unei orchestre superbe, ca şi cum ai conduce un Ferrari fără să ţii mâinile pe volan, la viteza cea mai mare.

Până acum, cel mai bun Mahler de la acest festival rămâne cel al lui Zubin Mehta, cu  Israel Philharmonic Orchestra (Simfonia Nr. 9), cu menţiunea că n-am putut asista la prestaţia celor de la San Francisco Symphony Orchestra şi Michael Tilson Thomas cu Simfonia Nr. 1. A mai rămas Cristian Mandeal cu Das Lied von der Erde, ar fi o surpriză dacă va reuşi să evite acest drum deschis de Orchestra Naţională Radio şi apoi de Ion Marin.