Un regal britanic nocturn

Pe 13 septembrie, Orchestra şi Corul „The Age of Enlightenment“, sub bagheta dirijorului Laurence Cummings, a urcat pe scena Ateneului Român pentru a interpreta oratoriul dramatic „Saul“ de Händel.

Un text de Alexandru Petrovici

Duminică, 13 septembrie 2015, Ateneul Român, ora 22.30. O oră târzie din noapte, un nou eveniment deosebit din cadrul Festivalului „George Enescu” condamnat la o sală abia pe jumătate plină (mai ales după pauză). Orchestra and Choir of the Age of Enlightenment, dirijată de Laurence Cummings a oferit un concert de mare clasă, având în program oratoriul dramatic „Saul” de Georg Friedrich Händel, pe un libret de Charles Jennens. Am putut contempla un nivel artistic de foarte înaltă performanţă, cu adevărat aristocratic. O performanţă cât se poate de firească, neostentativă, fără nici o urmă de rigiditate academică. Ceea ce a frapat în mod special a fost stilul interpretativ revelat. Se ştie că, în general, formaţiile specializate în muzică barocă au o orientare puristă, încercând să refacă exact stilul epocii în care au apărut creaţiile respective.

Astfel, nu de puţine ori, stilul (cu toate rigorile sale) devine un scop în sine. Acest fapt poate determina o îndepărtare de la adevărul interpretării, de la expre-sie. Este exact ceea ce au reuşit să evite cu brio artiştii britanici în oratoriul „Saul”, prezentat pe scena Ateneului. Am avut parte de o abordare stilistică autentică, dar vie, subordonată adevărului expresiei şi neîncorsetată în canoane rigide. Ca exemple în acest sens ne referim la câteva subtile luări „pe dedesubt” ale unor sunete practicate de solişti, la vibrato-ul utilizat cu generozitate în pasajele dramatice de către aceştia şi la aportul instrumental din recitativele acompaniate, adaptate agogic în funcţie de dramaturgia contextului.

Vocile au fost „instrumentalizate” şi subordonate adevărului expresiv în detrimentul frumu-seţii intrinseci a sunetului. Acest lucru a contribuit la o omogenizare naturală a distribuţiei, estompând diferenţele de calitate vocală dintre cântăreţi. Este de remarcat că toţi soliştii principali au cântat fără partitură şi au schiţat eficient relaţiile dintre personaje impuse de libret. Christopher Purves (Saul) are o voce puternică, destul de intens vibrată, cu un registru înalt mai puţin timbrat decât zona centrală a ambitusului. Soprana Sophie Bevan (Michal) este posesoarea unei voci ample, interesant timbrate, o excelentă kopfstimme în registrul înalt, şi o flexibilitate deosebită (ca toţi ceilalţi colegi din distribuţie), în ciuda mărimii glasului. Prin contrast, soprana Sarah Tynan (Merab) a arătat o voce mai mică, suplă, cu agilităţi bune, de o culoare destul de obişnuită. Contratenorul Christopher Lowrey (David) este un interpret perfect pentru repertoriul baroc. Are o voce frumoasă, sonoră, perfect stăpânită, coloraturi spectaculoase, o cultură stilistică impecabilă şi o prezenţă scenică agreabilă. Paul Appleby (Jonathan) este un tenor onest, cu un timbru viabil şi care s-a integrat foarte bine în angrenajul distribuţiei. Şi soliştii secundari, proveniţi din cor, s-au ridicat la exigenţele cerute de contextul dat.

Corul şi orchestra au oferit prestaţii de disc. Sonoritatea corului a fost incredibilă în raport cu numărul redus de persoane care îl compun – 22 de persoane. Omogenitate, consistenţă şi cultură sonoră, disciplină muzicală, ierarhizare de planuri sonore în secţiunile polifonice, precizia atacurilor şi închide-rilor sunt câteva dintre cele mai importante calităţi demonstrate de acest ansamblu. Ca un aspect spe-cial, să remarcăm proporţia numerică dintre vocile feminine şi cele bărbăteşti, diferită de ceea ce se întâmplă uzual. În loc să predomine prima categorie menţionată, am observat că din totalul de 22 de corişti, 13 erau bărbaţi. Explicaţia se regăseşte în opţiunea de a întări compartimentul de altiste cu falsetişti. Rezultatul sonor a fost unul spectaculos, iar echilibrul dintre partide, perfect.

Orchestra cântă pe instrumente de epocă şi o face într-o manieră încântătoare: dinamică şi colorit divers, o acurateţe şi o omogenitate exemplare, descrieri caracteriologice impecabile.

Dirijorul Laurence Cummings, care a şi acompaniat la clavecin o bună parte dintre recitative, este un muzician demn de tot respectul. Este un erudit al genului, are un simţ dramatic deosebit care îl determină să nu alunece în academism şi deţine capacitatea de a insufla o concepţie interpretativă unitară consistentă artiştilor cu care colaborează.  

Din păcate, trebuie să semnalăm din nou unele deficienţe organizatorice. Soliştii secundari (unii au avut destul de mult de cântat) nu sunt menţionaţi nicăieri, iar textul oratoriului nu a fost proiectat pe prompter. Rămânem, însă, cu impresia unui concert  de mare calitate, pe care nu-l vom uita uşor.