într-o vineri, 3 Septembrie, la Sala Palatului
Enescu: Suita nr. 1 pentru orchestră op. 9
Mozart: Concertul nr. 3 în sol major pentru vioară şi orchestră K. 216
Dvořák: Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95, Din lumea nouă
Filarmonica della Scala
Julian Rachlin – vioară
Andrés Orozco-Estrada – dirijor

 În anii '80, după o perioadă lungă de puternică sindicalizare a muzicienilor de la Scala, nivelul artistic al orchestrei a început să sufere. Claudio Abbado a înfiinţat Filarmonica în 1982, însă Riccardo Muti este cel care a dus mai departe lucrurile, înfiinţând o stagiune simfonică. Astfel, instrumentiştii au ieşit din fosă, dând ochii cu publicul şi asumându-şi repertoriul simfonic, rar vizitat până atunci. Rezultatul s-a văzut repede şi am avut ocazia să-l constat atunci când am fost la Teatro alla Scala pentru a vedea o operă: orchestra era absolut impresionantă, era primul şi cel mai important solist. Am revăzut-o în diferite ediţii ale Festivalului Enescu şi cred că oricine poate admite că se bate de la egal la egal cu toate forţele muzicale ale lumii.

Aşa că nu e chiar o surpriză că, în al doilea lor concert de la Enescu 2021, au abordat fără nici un complex Suita nr. 1, această „capodoperă scălâmbă”, cum o numea Pascal Bentoiu, pentru că ineditul Preludiu la unison şi Menuetul lent care îi succede umbresc celelalte părţi ale lucrării. Însă Andrés Orozco-Estrada nu s-a pierdut în astfel de consideraţii, reuşind să facă din Suită aproape o simfonie, care a sunat unitar de la un capăt la altul, declanşând aplauzele spontane ale publicului, pe cât de surprinse, pe atât de sincere. Unisonul a fost impecabil, tehnica instrumentală fiind nu doar ireproşabilă, ci adăugând culoare oriunde se putea, iar ultimele două părţi au avut o încărcătură dramatică pe care numai experienţa din Operă o poate adăuga.

Unul dintre clişeele reductive cele mai des întâlnite, când vine vorba de muzicienii italieni, este că nu cântă extraordinar decât opera lor şi că Mozart, cu atât mai mult muzica lui simfonică, nu le-ar veni la îndemână. Dar să nu uităm de Guido Cantelli, genialul dirijor de la Scala, dispărut tragic într-un accident de avion la numai 36 de ani, şi de minunatele sale spectacole cu Così fan tutte, sau de legendarul Don Giovanni înregistrat de Giulini (chiar dacă la conducerea unei alte orchestre, dar dirijorul provenind din chiar inima teatrului de operă milanez). La Scala a demonstrat întotdeauna că Mozart e la el acasă pe acea scenă, ba chiar într-un fel diferit, dar la fel de extraordinar cu felul în care era cântat la Viena. Drept urmare, Concertul pentru vioară nr. 3 a decurs excelent pentru orchestră, într-un mare stil, ataşant la nebunie. Acompaniamentul pe care i l-au oferit lui Julian Rachlin a fost unul de mare clasă, în condiţiile în care pe scenă ansamblul era supradimensionat faţă de cerinţele partiturii, reuşind, cu toate acestea, să livreze supleţe şi eleganţă. Însă violonistul lituanian a fost nervos în prima parte, grăbind multe din începuturile frazelor muzicale solistice, riscând (şi evitând totuşi) să se desincronizeze. Şi-a luat revanşa însă în Adagio din partea a doua, unde a lăsat o mărturie sonoră a sensibilităţii sale artistice şi  în care delicateţea arcuşului s-a întâlnit miraculos cu rigoarea mânii stângi cu care controla corzile viorii. Iar în ultima parte, nervozitatea aproape a dispărut, consolidând astfel o rendiţie excelentă a acestui superb Concert. Rachlin a încheiat cu un encore previzibil din Bach. 

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.