Tenorul Rolando Villazón şi pianista Carrie-Ann Matheson, pe 10 septembrie, la Ateneul Român

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Rolando Villazón
Rolando Villazón

În seria de recitaluri, marţi, 10 septembrie, de la ora 17.00, la Ateneul român, veţi putea asculta un program de cântece spaniole interpretat de tenerol  Rolando Villazón. Acompaniază pianista Carrie-Ann Matheson.

Text de   Olga Grigorescu

Manuel De Falla (1876–1946) este considerat cel mai important compozitor iberic din secolul al XX-lea pentru originalitatea, limbajul rafinat, inspiraţia bogată a muzicii sale. Aflat la Paris unde intrase în contact cu artiştii cei mai de seamă ai vremii, el alege şi prelucrează în 1914 pentru voce şi pian, şapte cântece spaniole din diverse regiuni ale ţării sale. Unele piese au caracter de dans (Seguidilla, Jota şi Polo), puternic animate, pline de nerv; celelalte sunt melodii lirice (Nana, Asturiana) sau cu tentă dramatică (Pânza maură, Cântec). Versurile ne vorbesc despre dragoste, trădări, suferinţă, răzbunare, teme foarte frecvente în repertoriul flamenco pe care De Falla l-a studiat şi admirat. Pianul sugerează adesea chitara sau tamburina, iar înfloriturile vocale şi cadenţele specifice poartă pecetea cuceritoare a stilului flamenco.

Federico Mompou (1893–1987), compozitor jumătate catalan, jumătate francez, a fost un maestru al miniaturii, al unei muzici cu ambianţă intimă, subtilă, o combinaţie de romantism şi impresionism. A scris multe serii de piese pentru pian, lieduri, muzică pentru ansambluri corale. „Nu zăpadă, ci flori din cer” este primul vers al uneia dintre cele „Patru melodii” (1925), pe versuri proprii, cu atmosferă reflexivă. Piesa din ciclul „Lupta somnului” (1942, poet Josep Janes), derulează un motiv melancolic, mereu coborâtor ce apare când în discursul vocal, când în cel al pianului, exprimând durerea celui care a pierdut o fiinţă iubită.

Un alt muzician catalan, Fernando Obradors (1897–1945), compozitor şi dirijor, s-a remarcat prin interesul lui deosebit pentru creaţia folclorică naţională, realizând o uriaşă muncă de culegere, aranjare şi publicare a melodiilor şi versurilor populare. Din cele patru volume ale lui apărute sub titlul „Cântece clasice spaniole”, primul a stârnit cel mai mare interes. Tema generală este iubirea, iar muzica o redă prin frumoase linii vocale, susţinute de pian în largi figuraţii şi acorduri.

Silvestre Revueltas (1899–1940) s-a născut în Mexic şi a avut o activitate complexă de violonist, compozitor, dirijor şi profesor, făcându-se remarcat  printr-o vastă creaţie ce cuprinde muzică de film, camerală, corală şi de balet. Are multe piese vocale, iar cele „Cinci cântece pentru copii” compuse între anii 1938 şi 1939, sunt pline de culoare, de lirism şi umor. Glasul, tratat variat, trece de la melodica generoasă la simplitatea rostirii, aproape de recitare. Acompaniamentul pianistic sugerează cu haz şi fantezie sonoră imaginile din texte (autori, Antonio de Trueba în primul, Federico Garcia Lorca în celelalte patru).

Compozitor de muzică de cameră, vocală cu precădere, argentinianul Carlos Guastavino (1912 –2000) a fost adeptul unui stil tradiţional, romantic. Ciclul intitulat „Norii” conţinând trei cântece, „Grădina antică”, „Dorinţa” şi „Bucuria singurătăţii”, scrise în 1954, pe versurile poetului spaniol  Luis Cernuda, plasează vocea în prim plan, iar pianul o susţine cu bogate acorduri.

Tot în Argentina s-a născut şi Alberto Ginastera (1916–1983), unul dintre creatorii de seamă ai secolului al XX-lea. A studiat atât la Buenos Aires, cât şi la Tanglewood în SUA, ca discipol al lui Aaron Copland. Întors în patrie, a susţinut arta autohtonă şi a devenit profesor la Conservator, printre elevii lui iluştri numărându-se Astor Piazzolla. În ultimii ani ai vieţii s-a stabilit în Elveţia unde a şi murit. Ginastera a abordat toate genurile muzicale şi mai multe stiluri componistice, de la inspiraţia folclorică, la tehnica atonală şi serială. „Cântecul arborelui uitării”, pe versurile poetului uruguaian Fernán Silva Valdez, este o lucrare de tinereţe, lentă, în gen de milonga-tango sud-american,vorbind despre o iubire obsesivă pe care numai „arborele uitării” o poate alunga.

Un militant asiduu pentru arta naţională, Alberto Nepomuceno (1864–1920), compozitor şi dirijor brazilian, s-a străduit întreaga sa viaţă să demonstreze că limba portugheză, melodiile şi ritmurile cântecelor populare pot fi integrate cu bun efect în genurile muzicale culte. După peregrinări prin mari ţări europene şi întâlniri cu muzicieni de seamă ai epocii, Nepomuceno a fost primul care a dirijat operele lui Wagner şi lucrările marilor compozitori europeni în Brazilia; a fost şi profesor, avându-l printre studenţii săi pe Heitor Villa-Lobos. Piesa „Inimă tristă” op. 18 nr. 1, pe versuri de Joachim Maria Machado de Assis, este cantabilă, nostalgică, versurile făcând o paralelă între tristeţea toamnei şi cea a sufletului.

Vom cunoaşte şi un reprezentant al muzicii columbiene, compozitorul Luis Antonio Calvo (1882–1945) autor de operete, piese de salon, valsuri, gavote, mazurci, tangouri, cântece, toate bazate pe specificul muzicii latino-americane, patos, cantabilitate, sentimentalism, aşa cum apar şi în piesa „Gitana”.

PROGRAM      

RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE

Marţi 10 septembrie, ora 17.00                            

Imagine indisponibilă

Ateneul roman

ROLANDO  VILLAZÓN - tenor

CARRIE-ANN MATHESON - pian (foto)

Manuel de Falla – Şapte cântece populare spaniole

Federico Mompou – „Neu” din ciclul „Patru melodii” şi „Damunt de tu només les flors”  din ciclul „Combat del somni”
Fernando Obradors – Cântece clasice spaniole

Silvestre Revueltas – Cinci cântece pentru copii

Carlos Guastavino – „Las nubes”
Alberto Ginastera –  „Canción del árbol del olvido” op. 3 no. 1
Alberto Nepomuceno –  „Coração triste” op. 18 no. 1
Luis Antonio Calvo –  „Gitana”

                                   

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite