Daniel Barenboim şi Radu Lupu, „stăpânitorii de Adevăr“

Daniel Barenboim şi Radu Lupu, „stăpânitorii de Adevăr“

Capela de Stat din Berlin, dirijată de Daniel Barenboim, la Sala Palatului FOTO Andrei Gîndac

Deschiderea Festivalului „Enescu“ prin invitarea artiştilor Daniel Barenboim şi Radu Lupu a fost mai mult decât inspirată.

Articol realizat de Despina Petecel Theodoru 

Ideea inaugurării celei de-a XXI-a ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu“ prin invitarea celor doi artişti emblematici pentru arta interpretativă a prezentului, care să cânte în compania unui ansamblu orchestral cu tradiţie seculară – Capela de Stat din Berlin – dirijat, printre alţii, de personalităţi ca Richard Strauss, Erich Kleiber, Herbert von Karajan şi, din 1992, de către însuşi Daniel Barenboim, a fost mai mult decât inspirată. 

Aidoma poeţilor antichităţii, singurii, în afară de Zeu, capabili să intre „în lumea de dincolo, având acces la lucrurile nevăzute”, şi să plăsmuiască stări şi imagini care „să conducă la Adevăr“, Daniel Barenboim şi Radu Lupu şi-au conjugat, aseară, energiile creatoare pentru a ne revela dimensiunile – de obicei intangibile – ale stării de Adevăr. Îndelungata colaborare a celor doi Muzicieni – atât în recitaluri camerale pentru două piane sau pentru pian la patru mâini, cât şi în concerte cu orchestra – se datorează tocmai viziunii lor unitare în privinţa redării „lumii de dincolo“ de sunete. Ceea ce-i apropie în mod natural şi, ca atare, ideal, nu este doar complementaritatea, ci, mai ales, corespondenţa ideatică, empatia generatoare de trăiri contingente. Amândoi sunt animaţi de neliniştea căutărilor şi a Cunoaşterii, şi, pentru amândoi, orice partitură muzicală echivalează cu un veritabil experiment iniţiatic – intelectual şi spiritual. 

Ovaţii interminabile

În Concertul nr. 4 în Sol major pentru pian şi orchestră, op. 58 de Beethoven, Daniel Barenboim şi Radu Lupu au respirat la unison – primul a sugerat instrumentiştilor trasee, intensităţi sonore, stări de spirit subtile, până la transcendenţă, cel de-al doilea a subordonat virtuozitatea pianistică unei expresivităţi bogat nuanţate, cu sonorităţi ale căror efecte au basculat între consistenţă şi catifelare, între duritate şi perlajul cel mai fin. Şi totuşi, indiferent de „starea” pe care o induc, sunetele lui Radu Lupu sunt „dureros de dulci”, nu o dată cu accente sfâşietoare, ca şi când ar fi smulse din însăşi fiinţa sa. În ciuda vigorii intempestive a muzicii lui Beethoven, Concertul în sol major şi-a păstrat aerul romantic, cei doi protagonişti insistând asupra laturii introspective a muzicii şi mai puţin asupra caracterului ei sculptural. În ovaţiile interminabile ale publicului Radu Lupu a menţinut atmosfera contrastelor beethoveniene oferind drept bis partea mediană a Sonatei în do minor op. 13, „Patetica“ – încă o pată de culoare, de lumini şi umbre şi de intimitate.

Dar prima seară festivalieră s-a deschis cu una dintre versiunile „de zile mari“ ale Rapsodiei a II-a, în Re major, op. 11 nr. 2 de George Enescu. Daniel Barenboim a construit-o desenând pur şi simplu devenirile ritmico-melodice ca pe nişte volute ample, pline de sevă, de vitalitate, dar şi de mister şi nostalgie doinită. Împreună cu excepţionalii instrumentişti ai orchestrei berlineze, dirijorul a sesizat perfect intenţia lui George Enescu de a exprima esenţa şi nobleţea folclorului ancestral, transformând în simboluri arhetipale semnele grafice ale partiturii. Din convergenţa acestor eşantioane a rezultat o Rapsodie ca o bijuterie, care l-ar fi încântat cu siguranţă şi pe compozitor!

Bisuri celebre

„Piesa de rezistenţă“ a unui concert o constituie, în genere, ultima lucrare din program. De data aceasta a fost vorba despre Simfonia a II-a în Mi bemol major, op. 63 de Edward Elgar. Monumentală ca structură – patru părţi, după modelul simfoniilor postromantice -, somptuoasă ca sonoritate, preponderent marcială în expresie – poate şi datorită dedicatarului ei, Regele Edward al VII-lea al Angliei, în memoria căruia a fost scrisă –, cu ecouri discrete din muzica unor Ceaikovski, Mahler, Bruckner, dar şi cu dezvoltări cantabile spectaculoase şi descinderi neaşteptate în zone onirice profunde, Simfonia lui Elgar a fost plăsmuită de membrii Orchestrei din Berlin conduşi prin labirintul stilistic de bagheta lui Barenboim, ca de un „fir al Ariadnei“. 

Adaptată conţinutului afectiv al muzicii, extrovertită deci, gestica sa ne-a permis să asistăm la procesul consolidării edificiului sonor ca la cel al formării Galaxiilor, care se nasc şi dispar, tot aşa cum şi sunetele „se află în pericolul de a dispărea“, după opinia dirijorului. Elgar i-a mai furnizat lui Barenboim şi ansamblului său orchestral ocazia de a-şi dovedi geniul crescendo-urilor – comparabile cu nişte germinaţii de proporţii cosmice, ai căror embrioni parcurg toate regnurile, pentru a ieşi la suprafaţă printr-o explozie minuţios pregătită – şi al decrescendo-urilor, cu filaje infinitesimale care-ţi taie răsuflarea. 

Aplaudând în delir, publicul a reuşit să-i înduplece pe muzicieni să le ofere nu unul, ci două suplimente: Vals trist de Sibelius şi Poloneza din Evgheni Oneghin de Ceaikovski – alte două partituri din care Daniel Barenboim şi Capela de Stat din Berlin au extras Frumosul absolut, prelungind astfel „starea de Adevăr“ la care eram conectaţi încă. ;

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: