Stagiunea lui Vasily Petrenko de la Enescu 2019

La Bucureşti, prin concertele Festivalului de anul acesta, avem şansa să asistăm la o adevărată mişcare tectonică din spaţiul simfonic european şi putem să ne dăm cu părerea informat asupra viitorului apropiat al unor orchestre. Aşadar, Kirill Petrenko şi-a început mandatul la Berliner Philharmoniker, iar noi am avut ocazia să-l vedem la al doilea său concert oficial.

   Articol publicat pe blogul Despre Opera. 

Locul lăsat liber de acesta la Opera de Stat din München va fi preluat de Vladimir Jurowski, actualul director artistic al Festivalului Enescu. Dar pentru preluarea acestui teatru, Jurowski va renunţa la London Philharmonic Orchestra, mutându-şi operaţiunile în Germania, la München şi Berlin, unde va păstra şefia Orchestrei Radio. La rândul său, Vasily Petrenko va prelua Royal Philharmonic, renunţând la orchestrele din Liverpool şi Oslo, pentru a putea să reia şi cariera de dirijor de operă, primul moment aşteptat fiind în această toamnă la Metropolitan Opera, unde va dirija Dama de pică. În două săptămâni de festival i-am putut admira pe cei trei dirijori în şapte concerte. La Oslo, succesorul lui Petrenko e un dirijor de numai 22 de ani, Klaus Makela. Ce se întâmplă pe agenda Festivalului e practic fără precedent din punct de vedere al conectării publicului românesc la actualitatea muzicală europeană.

Cele două concerte ale Filarmonicii din Oslo merită tratate împreună, ca un mic festival în sine, pentru că au produs o impresie aparte, cu un program interesant şi accesibil.

Dimineaţă în pădure a tânărului compozitor Øyvind Torvund a deschis maratonul Vasily Petrenko. E o compoziţie aparent îndrăzneaţă, în care sunetul orchestrei este completat de sampling-uri electronice, ceea ce ar putea provoca o ridicare de sprânceană celui care ar citi o astfel de prezentare, dar care în realitate are o structură destul de simplă şi uşor de înţeles de auditoriu. Lucrarea e împărţită în secvenţe ce conţin zgomotele pădurii, ciripitul de păsări produs de tot felul de instrumente de suflat, percuţie şi calculator, dublat de pizzicato pe toate corzile, aparent dezordonat, urmate de alte secvenţe cu acorduri ample de orchestră, care ar sugera zgomotele lumii omeneşti, fie că reprezintă reverii contemplative sau zgomotul concret al unei autostrăzi care ar trece pe lângă pădure. De fapt, acest zgomot e partea cea mai ingenioasă a compoziţiei, pentru că e realizat exclusiv printr-un joc foarte inteligent al timbrelor instrumentelor. Folosirea sunetelor electronice este minimală, chiar poate trece neobservată pentru cineva neatent. Creaţia lucrării a avut loc la Oslo acum două săptămâni, premiera de la Festivalul Enescu fiind a doua execuţie şi cred că spectatorii de la Sala Palatului au gustat-o, aplauzele fiind generoase şi necomplezente, înteţite chiar în momentul în care compozitorul a apărut pe scenă.

Pianistul norvegian Leif Ove Andsnes a ajuns astăzi la vârsta maturităţii, nu numai ca număr de ani, dar şi ca exprimare artistică. În plus, este un mare promotor al muzicii lui Grieg, Concertul pentru pian fiind înregistrat încă de la începutul anilor 2000 cu Berliner Philharmoniker şi Mariss Jansons pentru EMI (azi Warner). Indubitabil, la festivalul de anul acesta, Andsnes a oferit o interpretare excelentă a acestei atât de uzate şi abuzate partituri. Dar pentru că vorbeam de maturitate, aceasta este şi diferenţa dintre concertul de la Sala Palatului şi acel disc. Un mare admirator al lui Lipatti, Andsnes a împrumutat de la marele pianist român acel simţ al măsurii care însoţeşte toate înregistrările sale, în special concertul de la Besançon. A cântat sobru, limitând marile respiraţii romantice la atât cât este necesar pentru a păstra un necesar bun gust pe toată durata concertului. Un tuşeu fin, o exprimare foarte clară, o sensibilitate prezentă mereu sub toată această reţinere. Vasily Petrenko a împărtăşit fără rezerve această viziune, acompaniind la fel de sobru. A rezultat un mare Concert pentru pian, de o atmosferă meditativă greu de regăsit în altă parte.

Vasily Petrenko şi Leif Ove Andsnes (Foto: Cătălin Filip)

Vasily Petrenko e un dirijor cu o gestică foarte elegantă, amintind uneori de Carlos Kleiber: o mână stângă de o expresivitate uimitoare, dublată de o ritmică perfectă a celei drepte, ai senzaţia că auzi muzica numai urmărindu-i mişcarea. Apoi are o precizie formidabilă în a da intrarea fiecărui instrument cu o atenţie pentru detaliu foarte vizibilă şi cu atât mai impresionantă. Orchestra Filarmoncii din Oslo era destul de anonimă acum şase ani, când Petrenko a preluat-o ca director artistic. Azi, când această Filarmonică îşi va începe stagiunea centenară la întoarcerea din turneu, înregistrează deja titluri mari din literatura clasică cu o dezinvoltură de mare ansamblu european. E o foarte mare realizare a dirijorului, după ce a construit practic o altă mare orchestră la Liverpool într-un timp foarte scurt. În 2015, Petrenko a uimit la Enescu cu trupa lui britanică în Simfonia nr. 1 de Rahmaninov, dirijând la fel de minuţios (ceea ce e un indiciu şi despre nevoia de îndrumare a unei orchestre, cele foarte mari neavând nevoie de atâtea precizări dirijorale). Între timp, tehnica lui Petrenko a evoluat, e puţin mai economicoasă, dar producând aceeaşi calitate. E drept că stilul său „pointilist” favorizează un anumit repertoriu, nu neapărat cel romantic, dar e foarte potrivit pentru Concertul pentru orchestră de Bartok. Rigoarea şi disciplina supuse unei viziuni foarte unitare au făcut din Concert o mare reuşită, făcându-i muzica, prea puţin cântată pe la noi, familiară spectatorilor de la Sala Palatului.

A doua zi, mărturisesc că am ascultat cel mai bun Don Juan posibil, captivant de la un capăt la altul. Petrenko a condus cu dezinvoltură o orchestră care a sunat superb, plină de nerv, dar şi de tandreţe în soloul de vioară, pe scurt a fost un Strauss senzaţional. Nu e de mirare, norvegienii tocmai au înregistrat recent un disc cu muzica lui Strauss, inclusiv Don Juan, şi l-au lansat pe piaţă chiar acum două zile. Experienţa şi disciplina studioului de înregistrări se văd şi se aud.

Prin comparaţie, Simfonia concertantă a lui Enescu păleşte în faţa exuberanţei lui Strauss. O muzică mult mai interiorizată, ermetică chiar, n-a putut ascunde însă virtuozitatea lui Johannes Moser, dar impresia de efort şi muncă prea puţin răsplătită a transpirat din tot acest moment muzical. Petrenko a punctat eficient cu acompaniamentul şi finalul mai animat al Simfoniei concertante a avut panaşul necesar pentru o reacţie caldă şi din partea publicului.

Iniţial am crezut că e vorba de o eroare în program, pentru că Simfonia nr. 5 de Ceaikovski mai fusese cântată la Festivalul de anul acesta, ba chiar de către celălalt Petrenko, Kirill, la conducerea lui Berliner Philharmoniker. Sincer să fiu, am fost convins că va începe o altă simfonie de Ceaikovski, dar când am realizat că e tot a cincea, comparaţiile cu berlinezii au devenit nu doar inevitabile, ci şi o temă de interes, pentru că interpretarea lui Kirill Petrenko a stârnit câteva controverse acum două săptămâni.

Vasily Petrenko a ales o abordare foarte clasică a partiturii, închegată şi unitară, fără să urmărească efecte orchestrale umitoare, pentru că nici nu ar fi putut obţine de la orchestra din Oslo aceleaşi rezultate ca ale celor din Berlin. Dar norvegienii au cântat cu o disciplină uimitoare, mizând totul pe coeziune. Solourile au fost excelente chiar dacă instrumentiştii de la Berliner Philharmoniker au obţinut nişte culori mai frumoase. A fost o simfonie compactă, fără complicaţii, directă, dar parcă am simţit lipsa unui rubato nu doar posibil ci poate chiar necesar în prima parte, tocmai pentru a alunga monotonia. În ansamblu interpretarea a fost eficace, producând entuziasm în publicul care a aplaudat în picioare, obţinând şi două encore cu care Vasily Petrenko i-a făcut uitaţi pe Kirill Petrenko şi pe Berliner Philharmoniker. Dar va rămâne şi el memorabil? Cu Strauss, sigur,  cu Ceaikovski rămâne ca timpul să demonstreze.