Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Această lungă dezbatere pe tema celui care îi va succeda lui Rattle, începând din 2018, ridică miza Festivalului Enescu 2015, pentru că avem ocazia să-i vedem în acţiune pe challengerii pentru una dintre cele mai invidiate funcţii din lumea muzicală internaţională. Peste câteva zile îl vom vedea şi pe Andris Nelsons, un alt candidat, dar şi pe cei de la Bayerische Staatsoper, reşedinţa lui Petrenko.

Tot Vineri, 4 Septembrie 2015, ora 19.30, la Sala Mare a Palatului

Staatskapelle Dresden, Dirijor: Christian Thielemann
Solist: Yefim Bronfman – pian
Enescu – Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33 în Mi Major
(Ansamblul de Cameră al Staatskapelle Dreseden, dirijor: Wulf-Woesten)
Beethoven – Concertul pentru pian şi orchestră nr.3 în do minor op. 37
Bruckner – Simfonia Nr. 6 în La Major

La Sala Palatului, concertul a fost deschis de Ansamblul de cameră al Staatskapelle Dresden, cu Enescu şi Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste. Este o compoziţie preţioasă în mai multe sensuri, atât ca idee, cât şi ca dificultate. Dacă programul celor de la Berliner Phiharmoniker a fost etichetat pe nedrept ca dificil, atunci Simfonia de cameră a lui Enescu ar trebui inclusă la categoria „recomandat profesioniştilor”. Cu toate acestea, instrumentiştii saxoni au excelat, fiecare instrument afişând veleităţile solistice la care visează orice muzician dintr-o orchestră. Toţi cei 12 instrumentişti au fost excelenţi, deşi, dată fiind dificultatea lucrării, ei păreau deconectaţi de public, ca şi cum ar fi fost absorbiţi de mica lor minune, în mijlocul unei scene imense şi implacabil de goală, într-o sală supradimensionată, strivitoare.

În ciuda declaraţiilor din presă date de pianistul Yefim Bronfman, că îl va face pe Beethoven să sune modern, Concertul pentru pian nr. 3 a fost cât se poate de clasic. Până la punctul în care a devenit chiar tern. Beethoven nu poate fi niciodată plictisitor. Bronfman a afişat o tehnică perfectă, dar a lipsit panaşul, scânteia. Ca de obicei, o parte dintre spectatori au început să aplaude după prima parte a concertului, potoliţi brusc de sâsâielile din jur. Lângă mine, o americancă îmi oferă o lecţie, gratis: „Ce bine! Înseamnă că există destui spectatori care vin pentru prima dată la un concert. Asta e foarte bine!”. Aşa este. Înainte de a ne grăbi să fim moralizatori, poate ar trebui să ne gândim că e necesar să se formeze o masă critică a publicului, cât mai mare, ca să putem cere o nouă sală de concerte.

A urmat Bruckner, a şasea. E simfonia care îmi place cel mai mult. Acum zece ani am ascultat-o tot la festival, cu Norrington şi o orchestră radio germană. Un vis. Să trecem peste clişeul „Bruckner şi Celibidache, altceva nu există”. Există. În primul rând, Celi nu mai e. În al doilea rând, Celi era subiectiv. Uluitor, dar subiectiv. Apoi există Günter Wand şi integrala lui cu simfoniile lui Bruckner. Dar mai mult decât orice, e absurd să ceri cuiva o viziune personală a altcuiva.

Thielemann şi-a arătat clasa în această simfonie grea, dirijând fără partitură. Imensa primă parte a simfoniei a fost dozată extraordinar. Bruckner nu e altceva decât un Beethoven exagerat în toate sensurile. Tocmai de aceea m-a uimit discursul lui Thielemann, prin modul unitar şi legat în care a dus totul la bun sfârşit. Nu e deloc uşor să ţii în echilibru o progresie dramatică ce durează zeci de minute în şir. Pentru Staatskapelle Dresden nu a fost deloc greu. A fost firesc.

Mâine – Harteros şi ultimele lieduri ale lui Strauss. Parcă tot nu-mi vine să cred.