Sonorităţi contemporane

Filarmonica de Stat „Moldova“ a fost înfiinţată în 1918 la Iaşi FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Leo Hussain va dirija Filarmonica de stat „Moldova“ Iaşi, în program fiind lucrări contemporane de Cornel Ţăranu, Sir Peter Maxwell Davies şi Sir Harrison Birtwistle. Solist va fi pianistul Marino Formenti.

Articol realizat de Mihai Cojocaru

Terminată în ianuarie 2010, Simfonia Memorial, de Cornel Ţăranu, e dedicată „tuturor victimelor totalitarismului“, fără a avea un explicit conţinut programatic. „Simfonia (care nu mai are numerotare, m-am oprit la Simfonia a IV-a) debutează cu un nucleu scurt, intonat de viori, ce va fi imediat supus unor procedee de elaborare, scurte dialoguri, acumulări, culminaţii, ce vor duce spre o temă secundă cantabilă, lirică“, spune compozitorul. „Tratarea va conţine obişnuitele confruntări între cele două grupuri tematice principale, o reexpoziţie dinamizată şi o re-reexpoziţie cu apariţia unei noi teme tip cantilenă, continuată de un lamento al trompetei solo. Elemente de limbaj modal-cromatice (ce ascund uneori o gândire post-serială), zone polifonice fugate, acumulări repetitive sau aleatorii sau momente mai cameralizate sunt câteva dintre caracteristicile acestei ample forme de sonată, procedeu îndelung exersat şi în unele lucrări anterioare. E un omagiu adus tuturor celor care au suferit sau mai suferă, în diverse puncte ale globului, de pe urma unor regimuri totalitare, lupta acestora pentru libertate rămânând un deziderat mereu actual“, explică Cornel Ţăranu. 

Prima audiţie absolută a avut loc la Filarmonica „Transilvania“, dirijată de Nicolae Moldoveanu, în 15 aprilie 2011, în cadrul Festivalului „Cluj-Modern“.

MAXWELL DAVIES, PASIONAT DE SIMBOLURI 

Sir Peter Maxwell Davies face parte din elita compozitorilor europeni contemporani. De-a lungul unei cariere de aproape şase decenii, a asimilat, a experimentat şi a inovat în nenumărate stiluri şi tehnici de compoziţie ale secolului XX. După anii 1950, ai deprinderii tehnicilor seriale, a urmat o perioadă avangardistă, caracterizată de un limbaj intens sistematizat, în baza calculelor matematice complexe. Maxwell Davies nu a ajuns însă niciodată să compună într-un stil exclusiv abstract, devenind, dimpotrivă, un utilizator pasionat al simbolurilor în muzică, fie cu ajutorul referinţelor literare, fie al stilurilor şi al tehnicilor de compoziţie din toate perioadele istorice. 

Concertul pentru pian şi orchestră, op. 188 este o lucrare realizată în 1997. Apariţia sa târzie se explică prin rigoarea cu care Davies a privit dintotdeauna tehnica de compoziţie şi problemele pe care le ridică genul particular abordat. Ca o regulă generală, muzica contemporană nu poate fi înţeleasă în absenţa unei minime familiarizări cu limbajul creatorului. Davies alege perspectiva istorică, plecând de la Bach şi ajungând până la Prokofiev şi Bartók. Provocarea lansată ascultătorului priveşte capacitatea de a recunoaşte aceste modele, în condiţiile în care compozitorul evită mijlocul facil al citatului. Concertul se urmăreşte cu relativă uşurinţă, în pofida lungimii şi complexităţii sale, şi datorită faptului că, aşa cum mărturiseşte însuşi autorul, „obiectivul meu principal a fost să scriu ceva care provine din natura instrumentului şi care nu merge împotriva acesteia. Am vrut să obţin un lucru care să funcţioneze prin sine însuşi şi care să nu-l calce pe nervi pe pianist prin a fi antipatic în vreun fel“. Ajungând la un limbaj de sinteză şi la o privire detaşată şi critică asupra creaţiei proprii şi a trecutului, Maxwell Davies a reuşit unul dintre cele mai atractive şi mai interesante concerte pentru pian şi orchestră scrise în ultimele decenii.

DANSURILE PĂMÂNTULUI

Coleg de generaţie şi de studii, în Manchester, cu Maxwell Davies, Birtwistle împarte cu acesta şi imposibilitatea de a fi ataşat unei singure şcoli de compoziţie. Înclinat, de asemenea, către un discurs muzical încărcat de simboluri, Birtwistle face apel mai puţin la mistică şi la istorie, într-o atitudine reflexivă, precum Davies, îndreptându-şi atenţia mai mult către dramă, către acţiune, într-un mod teatral, puternic sugestiv (Birtwistle este un important compozitor de operă). În Earth Dances/Dansurile Pământului, orchestra este împărţită în şase straturi, ce corespund structurilor geologice. O veritabilă călătorie pe suprafaţa şi în adâncurile planetei, muzica se dilată şi se contractă regulat, revenind în acelaşi punct, dar de fiecare dată privit dintr-o perspectivă nouă. Ritmul constituie trăsătura definitorie a fiecărui segment, instrumentele de percuţie jucând un rol determinant. Sunetele lungi alcătuiesc membrana care menţine laolaltă mişcările aparent haotice, precum şi centrul în jurul căruia gravitează transformările motivice, veritabile elemente chimice aflate într-o interacţiune guvernată de legi proprii. Neliniştea domină scena, ca într-un început de lume, în care orice scenariu pare posibil, dar încă nimic nu s-a cristalizat. Earth Dances intrigă şi captivează, totodată, finalul lăsând imaginaţia ascultătorului să continue traseul unui univers proteic. 

Marino Formenti, captivant şi original           

 Pianistul şi dirijorul italian Marino Formenti în vârstă de 48 de ani, este unul dintre cei mai captivanţi şi mai originali interpreţi ai generaţiei sale, pasionat în special de muzica modernă şi contemporană pe care o prezintă în concerte cu un format experimental şi neobişnuit. Interpretarea lui este salutată de presa internaţională ca „şamanică, de neuitat“ (LA Times). 

Austrian Standard îl numeşte „un pianist fantastic, incredibil de captivant“, NY Times – „un vizionar“, iar LA Times îl consideră „un fenomen“, „un Glenn Gould al secolului al XXI-lea“. 

A concertat în cadrul unor festivaluri celebre (Salzburg, Lucerna, Edinburgh, Aspen etc.), precum şi în săli de concert renumite din Europa, Asia şi America.

 Lucrează cu cele mai importante orchestre radio din Europa, cu dirijori ca Franz Welser-Möst, Kent Nagano, Daniel Harding, Gustavo Dudamel.

 În 2009 a câştigat Belmont Prize for Contemporary Music. 

 Marino Formenti explorează mereu noi contexte pentru a prezenta muzica, pentru el limitele impuse de tradiţia pianistică nu sunt o problemă, iar publicul este provocat să se simtă liber să exploreze noi dimensiuni ale actului artistic.