Dat fiindcă festivalul are loc în Bucureşti, prima piesă cântată de una dintre cele mai bune orchestre din lume (Orchestra Simfonică din Berlin) este cât se poate de binevenită. Dacă adăugăm că dirijorul orchestrei este Kirill Petrenko (la 49 de ani este urmaşul foştilor mari dirijori ai orchestrei, Sergiu Celibidache, Wilhelm Furtwängler, Sir Simon Rattle, Claudio Abbado, Herbert von Karajan) atunci putem considera prima zi a festivalului ca fiind cu adevărat deosebită. 

Simfonia a IX-a a lui Beethoven este prin excelenţă simfonia bucuriei (poemul lui Schiller, „Oda bucuriei“ la care Beethoven a făcut schimbări, este finalul grandios al simfoniei) – este cântecul de lebădă al unuia dintre cei mai mari compozitori fiind finalizată în 1824, cu 5 ani înainte de a muri. Este de asemenea un fel de testament având în vedere vârsta pe care o avea în momentul creaţiei şi problemele medicale de care suferea, inclusiv surzenia.

Aş spune că primele două părţi ilustrează conflictele interne ale genialului compozitor, luptele crâncene pe care a trebuit să le poarte de-a lungul vieţii sale chinuite pentru ca în a treia parte să ajungă la liniştea de dinaintea „dobândirii nemuririi“. Este vorba, într-un fel, de „eterna reîntoarcere“ nietzscheană, de îndumnezeirea pământească a lui Beethoven, de transformarea acestui creator într-un Dumnezeu al muzicii clasice. Da, Beethoven, surdul, ştia foarte bine acest lucru atunci când a compus această piesă, ştia că a atins NEMURIREA.

Nu pot să nu fac o paralelă între filosofie şi muzică: consider marile simfonii ca fiind adevărate sisteme filosofice: idei strânse într-o armonie perfectă. În marile simfonii beethoveniene aflăm un adevărat sistem de idei conectate într-o armonie deplină, o armonie în care şi noi, ascultătorii, ajungem să ne integrăm cu bucurie. Ultimele cuvinte ale lui Kant au fost „E bine!“; mi-l imaginez pe Beethoven pe patul de moarte spunând: „Simt bucurie – e şi mai bine!“.

La rândul nostru, noi, umilii spectatori, ne-am bucurat ascultând testamentul Titanului şi am fost pentru câteva zeci de minute împreună cu el, acolo, în paradis.

Gabriel Vacariu
Conf. dr. Facultatea de Filosofie Bucureşti