Regal cu Mozart şi Verdi, la Sala Palatului

Din 2002, dirijorul Daniel Barenboim se află la pupitrul Capelei de Stat din Berlin FOTO Arhiva Festivalului „George Enescu“

În cea de-a doua seară de festival, Capela de Stat din Berlin, dirijată de Daniel Barenboim, cu solistul Radu Lupu, va interpreta un program de excepţie, care include lucrări de Mozart şi de Verdi.

Articol realizat de Grigore Constantinescu 

Concertul în Mi bemol major pentru două piane K.365 de Wolfgang Amadeus Mozart a fost conceput în perioada revenirii compozitorului la Salzburg, în 1779, imediat după ultima sa călătorie pariziană. Lucrarea a fost scrisă pentru a fi interpretată de Mozart în compania surorii sale Nanerl, discretă, dar permanentă prezenţă în copilăria şi tinereţea artistului. Sub atenta supraveghere a tatălui, Leopold Mozart, Wolfgang şi Nanerl au făcut primele călătorii europene, presărate de concerte în care evoluau amândoi. 

Ne-am aştepta ca scriitura concertului K365 să apeleze la o tehnică polifonică înlesnită de participarea celor două piane. Iată însă că opinia autorului este alta, muzica descriind, prin replică, imitaţie şi dialog, o veritabilă conversaţie muzicală. Poate din această cauză, temele îi portretizează pe protagonişti în partea întâi, Allegro (formă de sonată), personalitatea fiecăruia îşi găseşte un corespondent în lumea lirică a mişcării secunde, Andante, un discret lied cu orchestră, apoi explodează jovial în Rondo-ul final, Allegro. 

Se pare că Mozart a fost puternic legat emoţional de această partitură. În mod obişnuit, compozitorul nu revenea asupra lucrărilor sale. De data aceasta însă, aflat la Viena, trei ani mai târziu, Mozart revizuieşte concertul, îmbogăţindu-i orchestraţia cu intrumente de percuţie, două trompete şi, mai ales, două clarinete, „voci“ cu timbru deosebit de drag compozitorului. Finalul lucrării, este o încântătoare pagină de duo concertant plină de tandreţe, sincerirare şi emoţie.

Rugăciunile lui Verdi

După încheierea Recviemului (1874), capodopera de muzică religioasă a lui Giuseppe Verdi, după ultimele sale lucrări scenice Otello (1887) şi Falstaff (1893), compozitorul mai creează câteva piese ce păstrează amintirea reculegerii mistice. Este vorba de cele Quatro pezzi sacri (Patru piese sacre), pe care romanticul italian le-a grupat fără intenţia realizării unui ciclu. Succesiunea dezvăluie însă unitatea tematicii lor: Ave Maria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria şi Te Deum. 

Amintirea compunerii acestor lucrări este tristă pentru artist, deoarece editarea lor (1897) coincide cu pierderea soţiei, cântăreaţa Giuseppina Strepponi şi reprezintă, de fapt, hotarul final al activităţii sale de creaţie. 

Prima audiţie a celor patru piese a avut loc la Conservatorul din Paris, în timpul Săptămânii patimilor, la 7 aprilie 1898, fără ca Verdi să asiste sau să mai resimtă bucuria unui imens succes. Sunt, probabil, unicele pagini de muzică pe care ilustrul compozitor, aflat în ultimii ani ai vieţii sale, nu le-a ascultat, deşi s-au cântat, prin grija lui Arrigo Boito, în întreaga Europă.

Când Te Deum va fi încheiat, cu ultimele detalii de orchestraţie, îl voi pune alături de rugăciunile din Ave Maria. Giuseppe Verdi

Stabat Mater are la bază o secvenţă muzicală renascentistă aparţinând lui Jacopone Todi. Verdi împlineşte aici vechea sa idee „torniamo all’antico“ (să ne întoarcem spre trecut). Piesele care se succed descriu durerea Fecioarei Maria în faţa crucii, cauzată de pierderea Fiului iubit. 

Murmurul unei rugăciuni deschide imaginea finală a gloriei paradisiace. Un Amen discret înnobilează şi încarcă cu emoţie sonorităţile corului şi orchestrei într-o pagină muzicală de sensibilă expresie religioasă. Pentru Te Deum-ul final, compozitorul a urmărit o veritabilă documentare privitor la mari compozitori care abordaseră înaintea lui acest gen de cântare liturgică, pe acelaşi text. 

Te Deum-ul lui Verdi are o linie stilistică ce dezvăluie cunoaşterea artei înaintaşilor italieni şi spiritul religios al lui Verdi care crease o viaţă întreagă muzică destinată scenei. 

Secţiunile care se succed, după enunţul iniţial Te Deum laudamus reunesc momente corale, solistice şi orchestrale: Sanctus, Tu Rex glorie, Judex crederis, Eterna fac, Salvum fac, Dignare, Domine, Miserere. Imaginile sunt impresionante, valurile de accente dramatice se unesc cu momente de reculegere pentru a ajunge la concluziile artistului care, în rugăciunea sa se lasă dominat de implorarea umilă a iertării.

În partitură, exprimând propriile gânduri, compozitorul a notat: „Când Te Deum va fi încheiat, cu ultimele detalii de orchestraţie, îl voi pune alături de rugăciunile din Ave Maria, pentru ca niciodată să nu vadă lumina zilei. Amen“. Această severitate provine din atitudinea extrem de rezervată asupra ultimelor sale creaţii care, aşa cum istoria o va dovedi cu prisosinţă, merită preţuirea deplină a celor ce le ascultă. 

Staatskapelle din Berlin, în topul orchestrelor lumii

Cu o tradiţie care datează încă din 1570, Staatskapelle din Berlin este una din cele mai vechi şi respectate orchestre din lume. Iniţial, a fost o orchestră de curte a principelui-elector Joachim II de Brandenburg. Staatskapelle din Berlin deţine un palamares impresionant cu o serie de dirijori remarcabili, premiere şi înregistrări istorice. Din 1992, Daniel Barenboim se află la pupitul ansamblului, iar din 2002 a fost numit dirijor pe viaţă. Staatskapelle din Berlin a fost desemnată de cinci ori „Orchestra anului“ de publicaţia Opernwelt, iar în 2003, orchestra a câştigat prestigiosul Furtwängler Prize.