Suita Le Tombeau de Couperin a fost concepută ca un dublu omagiu adus de Ravel unui grup de şapte prieteni ce şi-au pierdut viaţa în Primul Război Mondial, şi totodată marelui muzician baroc din secolul al XVIII-lea, François Couperin, supranumit „rege al claveciniştilor francezi”. Concepută în anii conflagraţiei, 1914-1917, această suită pentru pian a fost prezentată în prima audiţie la Paris, în Sale Gaveau, în aprilie 1919, de către Marguerite Long, care era văduva unuia dintre eroii dedicatari. Apoi, Ravel a ales patru din cele şase mişcări ale suitei, le-a orchestrat şi le-a schimbat ordinea succesiunii. Varianta orchestrală a cunoscut prima audiţie în februarie 1920, în interpretarea Orchestrei Pasdeloup, dirijată de Rhené-Baton. 

Preludiul, în mi minor natural, e un fel de mişcare perpetuă de o fluiditate delicată, construită pe un motiv unic în triolete. Linia curgătoare e ornamentată cu mordente în stil clavecinistic şi se încheie cu un lung tremolo.
 
Forlana, în aceeaşi tonalitate mi minor, se desfăşoară în mişcare Allegretto, cu eleganţă şi supleţe. Muzica prezintă unele armonii disonante şi echivoce. Tema unică apare de trei ori, cu interludii contrastante, al doilea având un caracter tipic clavecinistic. Sfârşitul rămâne suspendat în ecou, pe sensibila tonalităţii.
 
Menuetul, în Sol major, are graţia aristocratică a dansului de curte regală, iar atmosfera evocă transparenţa, eleganţa şi farmecul demodat al spectacolelor mondene de odinioară. Secţiunea mediană, trio, contrastantă ca pulsaţie şi ca tip de scriitură, evoluează şi se amplifică spre o culminaţie patetică, după care motivul respectiv e încorporat ca acompaniament în reluarea finală a menuetului. Muzica se topeşte într-un tril vaporos pe un surprinzător acord de nonă, cu caracter de întrebare.
 
Rigaudonul final, în Do major, degajă o atmosferă voioasă, dinamică. Un scurt intermezzo central aduce nota bucolică a unui moment de nostalgie, după care este readus motivul iniţial, prezentat într-o notă umoristică şi tonică.
 
Suavă reverie dulce-amară
 
Concertul în re minor pentru două piane şi orchestră de Francis Poulenc a fost creat în anul 1932, la comanda Prinţesei Edmond de Polignac, celebră patroană a artiştilor. Conceperea lucrării a durat doar trei luni, iar prima audiţie a avut loc în septembrie 1932, în cadrul Festivalului Internaţional de la Veneţia, ediţia a cincea. Interpreţii au fost compozitorul şi Jacques Février ca solişti, alături de Orchestra Teatrului Scala din Milano, dirijată de Désiré Defauw. Un element stimulator l-a reprezentat apariţia publică, doar cu puţin timp în urmă, a strălucitorului Concert în Sol major pentru pian şi orchestră al lui Maurice Ravel, care a avut un impact puternic asupra lui Poulenc, în sensul unor sugestii inspiratoare, dar şi ca o provocare în competiţia profesională. 
 
Prima parte a concertului, Allegro ma non troppo, e plină de energie şi aduce ecouri stravinskiene, ritmuri „jazzy“, alături de reminiscenţe ale muzicii populare balineze, gamelan, pe care compozitorul o cunoscuse nu demult, la Expoziţia Colonială din anul 1931. Partea a doua, Larghetto, se bazează pe stilul de andante mozartian, care apare aluziv atât în episodul iniţial, cât şi în secţiunea de mijloc, în tempo de vals rapid. Mişcarea finală, Allegro molto, cochetează cu un material melodic ceva mai comun. Ca impresie generală, constatăm că partea mijlocie a concertului începe şi se sfârşeşte într-o suavă reverie dulce-amară, în timp ce mişcările extreme se desfăşoară pe un teritoriu al animaţiei şi al pasiunii. Lucrarea, cu o durată de cca. 19 minute, are un final plin de foc, sfârşind cu tuşe de jazz din lumea lui Gershwin şi din cinema.
 
César Franck oferă un caz singular în istoria muzicii, ca artist de origine germană, belgian ca naţionalitate şi adoptat de Franţa, în urma studiilor şi apoi a activităţilor multilaterale desfăşurate la Paris. Uimitor este felul în care capodoperele lui au apărut una după alta, în ultimul deceniu de viaţă, ca o autodepăşire spectaculoasă pe toate planurile, lucrări prin care a exercitat o influenţă puternică şi durabilă asupra muzicii din ţara de adopţie.

Filarmonica din München

Procesul de fondare a Filarmonicii müncheneze îşi are originile încă din 1811, dar o traiectorie constantă a început abia în 1893 cu înfiinţarea Orchestrei „Kaim“ de către Franz Kaim. 

Într-un timp foarte scurt a atras dirijori importanţi precum G. Mahler, iar mai târziu (1979) Sergiu Celibidache ca director muzical general. 

În primăvara lui 2003, orchestra a obţinut premiul Societăţii germane a editorilor muzicali pentru „Cel mai bun program al stagiunii 2002/2003“. 

Lorin Maazel a fost numit dirijor principal în 2010. „The New York Times“ descrie Filarmonica din München ca pe un proces de creare a muzicii „energic, bogat colorat şi subtil“.

 
Apariţia în anul 1888 a Simfoniei în re minor marchează o dată de referinţă, ca punct maxim al creaţiei sale şi ca piatră de hotar în istoria muzicii franceze, de la care aveau să pornească noi orientări şi opţiuni în dezvoltarea genului simfonic. Interpretată în public pentru prima dată în februarie 1889 de către Societé des Concerts du Conservatoire din Paris, Simfonia în re minor a fost primită cu ostilitate, fără a fi înţeleasă nici de public, nici de majoritatea muzicienilor de vază prezenţi la eveniment. Confruntat cu un astfel de refuz, probabil că artistul a găsit puterea de a merge în continuare pe drumul ales doar datorită încrederii calme în adevărul artei sale. 
Totodată l-au reconfortat dovezile de susţinere venite din partea grupului de discipoli fideli.
 
Lucrarea rămâne până în prezent cel mai important exemplu de scriitură simfonică ciclică în tradiţie romantică. Ea poate fi văzută ca o uniune fericită între două tipuri de forme puternic distincte: forma ciclică franceză şi forma simfoniei germane romantice, cu clare influenţe wagneriene şi lisztiene. Modelarea simfoniei în trei părţi, factor surpriză, de asemenea, în epocă, cuprinde o introducere lentă care precede mişcarea Allegro non troppo, partea mediană Allegretto, şi finalul Allegro non troppo. Ansamblul reprezintă o splendidă sinteză a limbajului armonic franckian şi a temelor ciclice cu tradiţia clasică vieneză, la care compozitorul apelează mai cu seamă prin exemplul creaţiei lui Beethoven. Noutatea şocantă s-a datorat şi experienţei uriaşe de organist a lui Franck. Aceasta a făcut ca orchestra să sune ca o imensă orgă, fapt nemaiauzit până atunci.