Rahmaninov şi Enescu, la Sala Palatului.INTERVIU cu pianistul Simon Trpčeski

Rahmaninov şi Enescu, la Sala Palatului.INTERVIU cu pianistul Simon Trpčeski

Orchestra Filarmonică din Liverpool.                    Foto: enescu.tvr.ro

Pentru a doua oară, Orchestra Simfonică Regală din Liverpool, dirijată de Vasily Petrenko, ne dă întâlnire în cadrul Festivalului „George Enescu“. Celebra orchestră va interpreta astă-seară lucrări de Serghei Rahmaninov şi George Enescu, alături de Corul Filarmonicii „George Enescu“, dirijat de Iosif Ion Prunner. Solist va fi pianistul Simon Trpčeski

Ştiri pe aceeaşi temă

Olga Grigorescu 

Serghei Rahmaninov (1873-1943) şi-a scris cea mai mare parte din creaţia sa înainte de a emigra din Rusia, în 1917. Puternica sevă a culturii naţionale, care în muzică dăduse atâtea capodopere, a hrănit şi arta lui, concepută într-un stil inconfundabil: de la temele evocând limpede atmosfera rusească, la patosul exprimat intens alternând cu o melancolie foarte intimă.
Încă din tinereţe, Rahmaninov s-a manifestat ca pianist concertist, iar în anii când s-a stabilit în S.U.A a fost aplaudat şi omagiat ca unul dintre cei mai mari interpreţi ai secolului. Pianul aşadar a ocupat un loc foarte important în creaţia lui, nu numai prin cele cinci lucrări cu orchestră (patru concerte şi Rapsodia pe o temă de Paganini), dar şi prin piesele camerale, multe la număr.
Concertul nr. 3 în re minor op. 30, compus în anul 1909, solicită o tehnică de cea mai înaltă virtuozitate, fiind considerat unul dintre cele mai dificile ale genului. 
Partea I, notată Allegro ma non tanto, se deschide cu o temă a pianului, simplă, puţin melancolică, ce ţi se întipăreşte uşor în memorie, cu atât mai mult cu cât va reveni pe parcursul concertului. Destul de repede se îmbracă în bogate ornamentaţii şi face loc unei alte teme mai senine, mai lirice. Dezvoltarea formei de sonată aduce sonorităţi ample, structuri pianistice dense culminând cu o cadenţă unde ne uimesc jocuri acordice complexe. Urmează Intermezzo (Adagio), partea a II-a, care are la bază o idee de larg suflu melodic urmată de variaţiuni. Finalul, cu indicaţia Alla breve, din nou în formă de sonată, porneşte brusc, fără pauză, extrem de dinamic, solicitând pianului o textură de-a dreptul orchestrală, figuraţii şi jerbe sonore pline de inventivitate. Temelor acestei părţi li se alătură şi frânturi din temele părţii I, astfel că întregul concert capătă o pronunţată unitate stilistică.
 
DENSITATE ŞI ANVERGURĂ
George Enescu (1881-1955) a început să lucreze la Simfonia a treia în anul 1916 şi a terminat-o în 1918. A compus deci în plin război, susţinând totodată zeci de concerte camerale şi simfonice prin oraşele moldovene, cele mai multe în beneficiul răniţilor şi victimelor de pe front. Era imposibil ca în aceste împrejurări, una dintre cele mai impunătoare şi importante lucrări ale sale să nu fi fost influenţată de evenimentele trăite atunci. Enescu stăpânea deja o măiestrie creatoare incontestabilă, iar Simfonia a treia avea să încununeze magistral o etapă componistică, deschizând totodată drumul spre capodoperele din anii următori. 
 
Prima parte, Moderato, un poco maestoso, începe aproape şoptit, ca un fel de presimţire a tragicelor evenimente ce aveau să se dezlănţuie. Două zone tematice deosebite între ele şi totuşi înrudite, se impun: prima afirmată curând după început, tensionată, înălţându-se ca un avertisment, cu ample comentarii în plenul orchestrei, cealaltă lirică, visătoare într-o ambianţă mai transparentă, camerală, unde întâlnim multe intervenţii solistice. Odată cu intrarea în secţiunea dezvoltării, începe şi conflictul, un aer eroic străbătând lupta dintre forţele opuse. După un punct culminant, atmosfera se linişteşte, reculegerea domină. Agitaţia va izbucni din nou în mişcarea următoare, Vivace, ma non troppo, unde apare o temă de marş, adunând treptat valuri de sonorităţi ce vor creşte şi se vor încleşta cu o forţă copleşitoare. Enescu antrenează o uriaşă orchestră pentru a reda tragicul luptei, discursul căpătând o intensitate fără precedent în creaţia sa (o va mai atinge doar în opera „Oedip”). Pacea, chiar dacă uneori încă tulburată de umbrele dramei consumate, se va instaura în partea a treia, Lento, ma non troppo. În împletirea molcomă a firelor orchestrei apar acum, simbolizând frumuseţea lumii aşezate din nou în cursul ei firesc, glasurile armonioase ale corului. Nu există cuvinte, sunt vocalize care însoţesc instrumentele, o îmbogăţire a spectrului sonor realizată de compozitor cu cea mai subtilă artă. Se aud şi culori speciale în orchestră: orga, picurile harpelor, ale pianului şi ale unei percuţii cristaline, toate pentru a contura momentele de elevaţie, de transfigurare a tragicului în serenitate, înţelepciune, extaz.
 
Într-o desfăşurare muzicală de asemenea densitate şi anvergură, discursul este atent drămuit atât în detaliu, cât şi în ansamblu. Întreg materialul tematic este dedus din prima temă a părţii întâi, iar dispunerea motivelor ei componente pe parcursul lucrării, mereu în alte ipostaze, creează o infinită varietate ideatică expresivă şi totodată o atmosferă unitară, de admirabilă coerenţă. 
 
Program
Ora 19.30
Mari orchestre ale lumii
Orchestra Filarmonică Regală din Liverpool
Corul Filarmonicii „George Enescu”
Sala Mare a Palatului
Dirijor: Vasily Petrenko
Solist: Simon Trpčeski
Lucări de: Rachmaninov şi Enescu
 
 
Simon Trpčeski, pianist: „Rahmaninov  era destul de modern în privinţa interpretării“
Irina Cristina Vasilescu

Cum a început călătoria dvs. artistică, având în vedere faptul că în familia dvs., tatăl a fost judecător, iar mama farmacistă?
Da, e drept că părinţii mei nu au studiat muzica, dar erau amândoi foarte talentaţi. Din păcate, fiecare dintre ei, venind din mici sate din sud-vestul şi, respectiv, sud-estul Macedoniei, nu au avut condiţiile necesare pentru a studia sau a asculta muzică cultă. Dar, la fel ca în România, şi în Macedonia tradiţiile folclorice sunt puternice, vechi. Eu însumi am trăit în ambianţa muzicii folclorice, care este foarte legată de stilul nostru de viaţă, iar acest gen a lăsat o imensă amprentă asupra personalităţii mele. Prima mea dragoste a fost acordeonul. Când aveam patru ani am primit cadou de la tatăl meu (fără ca mama să ştie) un acordeon foarte mic.
 
Premiul al II-lea în Concursul Internaţional de Pian de la Londra - începutul carierei mele internaţionale.  
 
De ce în secret?
Pentru că voia să-i facă o surpriză mamei mele, amândoi observând că sunt foarte talentat. De altfel şi mama mea cântă minunat. În momentul în care am primit instrumentul, am început să improvizez o melodie cu mâna dreaptă. Bunica era cea care avea grijă de mine, de fratele şi de sora mea, atunci când părinţii erau la serviciu şi de la ea am auzit şi învăţat foarte multe cântece populare vechi, dar şi poveşti. Aşa am început, deci, să cânt şi eu. Apoi am făcut cursuri la un centru cultural pentru copii aici, în Skopje, dar când am ajuns la şcoală am constatat că nu exista o clasă de acordeon. Aşa că instrumentul care mi-a părut cel mai aproape de acordeon era pianul, datorită claviaturii. Sigur că astăzi nu mai sunt de aceeaşi părere, dar aşa am început. Ne-am confruntat şi noi, în Macedonia, cu o perioadă foarte dificilă de tranziţie, după destrămarea fostei Iugoslavii şi lumea a avut de suferit nu numai din punct de vedere economic şi politic, ci şi cultural, pentru că era foarte dificil să obţii o viză, să ieşi din ţară, chiar să vizitezi un muzeu sau să vezi un fenomen natural. Toate aceste situaţii ne-au întărit, însă, şi au dezvoltat partea noastră creativă, care a ajutat la rezolvarea ingenioasă a numeroase probleme. Eu am fost foarte norocos datorită mutării de la Moscova a profesorului Romanov.  Şi Uniunea Sovietică se destrămase şi plecau şi de acolo mulţi oameni în căutarea unei vieţi mai bune. El şi soţia sa s-au mutat în Macedonia şi au ridicat enorm nivelul pianisticii din ţară. A fost şansa mea de a mă dezvolta serios – de la opt ani – şi am început să particip la diverse concursuri, nu numai pentru a acumula repertoriu nou, ci şi pentru a vedea cum sunt percepute lucrurile în Vestul Europei. La 20 de ani am câştigat premiul al II-lea în Concursul Internaţional de Pian de la Londra. Practic acesta a reprezentat începutul carierei mele internaţionale.  
 
Din ce povestiţi, pare că aţi avut parte de o copilărie, care, deşi desfăşurată pe fond de profunde schimbări şi lipsuri, nu a fost lipsită de magie, datorită contactului cu muzica populară. Cum aţi reacţionat când aţi auzit, însă, muzică clasică pentru prima dată?
Nu îmi amintesc exact când am ascultat pentru prima dată muzică clasică, dar am auzit-o cu siguranţă la televizor. Era unul dintre concertele de Anul Nou de la Viena şi am ascultat Strauss, un marş turc de Mozart şi cred că şi prima parte din concertul nr. 1 pentru pian de Ceaikovski. Am fost foarte impresionat şi, mai important decât atât, am făcut o legătură între muzica populară şi cea cultă, clasică. Era foarte interesant pentru un copil talentat, care iubea muzica, să găsească urme ale muzicii folclorice în nou descoperitul gen. Mai târziu, când am aprofundat studiile muzicale, am observat toate aceste conexiuni şi nivelul curiozităţii a crescut; de aceea sunt foarte recunoscător că nu am putut studia acordeonul ci pianul, care mi-a deschis o lume foarte interesantă. Pentru că studiul pianului nu este o tradiţie profundă în Macedonia, a fost un proces foarte dificil. Dar, aşa cum am mai spus, mutarea lui Boris Romanov şi a soţiei sale, Ludmila, a avut un impact uriaş aici, iar eu am fost destul de norocos să mă număr printre studenţii lor. Sunt foarte mândru că întreaga mea educaţie a fost rezultatul studiilor de aici, din Skopje. 
 
Consideraţi că este necesar pentru un muzician să continue să lucreze cu un pro-fesor, sau să aibă un mentor, chiar şi după terminarea studiilor formale? Mai lucraţi cu Romanov?
După încheierea studiilor încă am mai lucrat cu el, până la 24 de ani. Vai, acum reali-zez cât de bătrân sunt – am 35 de ani! Iar după ce am terminat facultatea, am rămas acolo ca profesor asociat – cel mai tânăr la acea vreme din Conservatorul din Skopje. Am predat acolo vreme de 11 ani, iar Romanov era, desigur, unul dintre profesorii mari. Eu am renunţat la post chiar anul trecut. Iar revenind la întrebarea ta – sigur că e întotdeauna bine să faci schimb de opinii, am fost mereu deschis în faţa lor, într-o anumită măsură pentru că asta face parte din personalitatea mea: sunt un aventurier (în sensul bun al cuvântului!). Am învăţat foarte mult şi ascultând diverse imprimări. Deşi uneori părerile mele difereau de cele ale profesorilor mei, întotdeauna am păstrat un respect profesional; iar cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la ei a fost gustul muzical. Erau foarte deschişi şi mă lăsau să mă exprim printr-o varietate de programe – lucru semnificativ pentru dezvoltarea personalităţii mele – iar bunul-gust muzical, deşi e un lucru relativ, juca un rol mare. Încerc mereu să respect cerinţele din partitură şi să redau apoi povestea pe care eu o creez în minte. Nu pot, însă, improviza până la limita penibilului, aşa cum, din nefericire, procedează unele persoane.    
 
Rachmaninov  – Concertul nr. 1 este preferatul meu
 
La Bucureşti cântaţi Concertul nr. 3 de Rachmaninov , cu Orchestra Filarmonicii din Liverpool şi cu Vasily Petrenko dirijor. În aceeaşi formulă interpretativă aţi imprimat integrala creaţiilor pentru pian şi orchestră de Rachmaninov . Când şi cum a început colaborarea?
Cu orchestra am cântat prima dată în 2002 sau 2003, pentru că în anul 2000 am fost laureat al  Concursului de la Londra şi mi-am început, practic, cariera, la Wigmore Hall din Londra. La scurtă vreme după aceea am fost la Liverpool şi am cântat cu una dintre multele orchestre cu care am colaborat în Anglia. Apoi, când Vasily a fost numit director artistic, în stagiunea 2006-2007, m-au chemat din nou să cânt două concerte în aceeaşi seară. 
 
Ce anume aţi cântat?
 Rachmaninov  – Concertul nr. 1, care este preferatul meu, şi Rapsodia pe o temă de Paganini. Între mine şi Petrenko a fost o conexiune imediată; probabil că ţine şi de mentalitatea culturală, de apropierea dintre ruşi şi macedoneni şi nu în ultimul rând de faptul că eu sunt un produs al şcolii pianistice ruse. Viziunile noastre erau, deci, foarte compatibile, iar colaborarea a decurs foarte lin. Cred că şi personalităţile noastre sunt foarte similare – şi el este foarte deschis, foarte comunicativ şi simpatic, nemaipunând la socoteală faptul că e un muzician extraordinar. Este unul dintre cei puţini care chiar sunt atenţi la muzică, iar tot ceea ce  face este de dragul muzicii şi nu al spectacolului. A adus Filarmonica din Liverpool la un nivel înalt şi ştiu că în urmă cu ceva ani au fost şi la Bucureşti, aşa că publicul a avut ocazia să constate asta. A venit apoi propunerea de a imprima Rachmaninov , o mare provocare pentru mine, ca de altfel pentru orice pianist. Cântasem până atunci concertele 2 şi 3 şi Rapsodia pe o temă de Paganini, dar niciodată concertele 1 şi 4, pe care am început atunci să le descopăr. A fost o mare aventură pentru mine. Ne-am bucurat de sesiunile de înregistrări, care au fost, însă, extrem de scurte, aşa că a fost nevoie de concentrare maximă. Dar când ai ocazia să lucrezi cu astfel de profesionişti, care îţi sunt alături la tot pasul, e o mare bucurie. De aceea sunt foarte recunoscător şi fericit că cele două CD-uri au fost primite foarte bine. Am mai realizat un CD cu ei, de data aceasta cu cele două concerte de Ceaikovski – un material apărut toamna trecută la casa de discuri Onyx. Iar acum ne pregătim să imprimăm Concertele 1 şi 3 de Prokofiev şi încă ceva – nu ştim încă sigur ce anume. 
 
Dumnezeu a turnat genialitate în mintea lui Rachmaninov
 
Revenind la concertele lui Rachmaninov: există numeroase imprimări extraordinare; mă gândesc acum la Horowitz, Argerich şi, bineînţeles, la însuşi Rachmaninov . Există o înregistrare de care vă simţiţi mai aproape ca viziune?
Da, Rachmaninov  era destul de modern în privinţa interpretării pentru acele vremuri. Sigur, posibilităţile tehnice de înregistrare erau cu totul altele atunci, aşa că există şi numeroase lucruri mai puţin grozave – cum ar fi faptul că a fost nevoie să se taie, din cauza lipsei de timp şi spaţiu pe discuri, anumite fragmente din partitură. Dar îmi place, cu siguranţă, cruzimea sa (într-un sens pozitiv al cuvântului) – este foarte direct şi încrezător în legătură cu  realizarea ideilor sale. 
 
Am citit că al treilea concert pentru pian ar fi fost preferatul compozitorului...
Se poate. Cu siguranţă este un opus compus pentru a lua ochii publicului – sigur, într-o manieră profesională. L-a scris pentru a-l cânta în turneul lui din America şi concertul este, cu siguranţă, unul dintre cele mai semnificative opusuri din creaţia sa. Deoarece concertul este la fel de grandios ca o simfonie, Rachmaninov  a avut ocazia să îşi arate atât talentul de pianist, cât şi pe cel de compozitor. Cred că Dumnezeu a turnat genialitate în mintea lui Rachmaninov , iar acesta a putut să includă tot ce era mai bun în cel de-al treilea concert. Trebuie să spun că respect enorm şi imprimările realizate de Ashkenazy, cu care am avut, de asemenea, onoarea de a cânta acest concert.     
 
Cum au decurs repetiţiile cu marele muzician, care, în acest context, era dirijor, dar care cântase minunat şi partida solistică?
Ashkenazy este o persoană foarte cumsecade; sigur că era foarte conştient de tot ce se întâmplă în partida pianului, însă când i-am cerut indicaţii a spus că nu are nimic de adăugat pentru că totul merge ca uns; sigur că am considerat că mi s-a făcut un mare compliment şi am încercat să cânt cât mai firesc posibil. Îmi pare rău, ştiu că sună foarte rău, ca şi cum aş fi lipsit de modestie. Însă chiar a fost un mare compliment şi un lucru care mi-a dat multă încredere în mine, venind din partea unei legende. Iar Ashkenazy este o persoană absolut adorabilă. Este vital pentru stabilitatea ta psihologică ca, atunci când lucrezi cu o legendă vie, să fii încrezător că ceea ce faci e bine. Acest concert a avut loc la Londra, dar am avut ocazia să cânt şi Rapsodia pe o temă de Paganini cu Ashkenazy, la San Francisco. Au fost experienţe minunate. Am avut, de asemenea, ocazia să întâlnesc un alt pianist care mi-a lăsat o impresie foarte puternică: Lazar Berman, care era membru în juriul unei competiţii din Italia la care am participat. Înregistrarea lui cu Rachmaninov  este încă una pe care o respect. Sigur că şi cele pe care le-ai menţionat merită atenţie, nu încape îndoială! Iar interpretarea mea aş pune-o mai aproape de cea a lui Ashkenazy sau Berman, cred. Îmi amintesc că un critic englez a scris cândva că pianissmo-ul meu se situează undeva între al lui Argerich şi al lui Pletniov. O mare onoare, sigur, mai ales pentru că îi cunosc pe amândoi şi chiar am cântat de câteva ori cu Pletniov dirijor. Ai mereu de învăţat de la marile nume.  Chiar dacă am mai cântat şi înregistrat Rachmaninov cu Filarmonica din Liverpool şi cu Petrenko, fiecare apariţie pe scenă este unică şi de aceea viaţa noastră este foarte interesantă. Iar Festivalul „Enescu” are o bogată tradiţie în spate, invitaţi de renume internaţional, iar publicul românesc ştie, cu siguranţă, ce anume să asculte. Aşa că responsabilitatea noastră este foarte mare acum.
 
Numele: Simon Trpčeski
Data şi locul naşterii: 18 septembrie 1979, Skopje, Republica Macedonia
Starea civilă: căsătorit
Studii şi carieră: Universitatea „Chiril şi Metodiu” din Skopje. Profesor la  Universitatea de Muzică din capitala Macedoniei.. În această stagiune, are prevăzute apariţii alături de orchestrele simfonice din Londra, Seattle, St. Louis, Baltimore, Barcelona şi Galicia, de filarmonicile din Los Angeles, Hilversum, St. Petersburg şi Strasbourg, cât şi alături de orchestra Philharmonia din Londra.       
Locuieşte la: Skopje
 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările