Radiografia unei şanse  - Secţiunea Vioară (I)

Concursul Internaţional „George Enescu“ a fost iniţiat în anul 1958, odată cu Festivalul omonim, şi a lansat de-a lungul timpului numeroase nume în prezent prestigioase pe scena muzicală internaţională. Vă prezentăm în serial istoricul principalelor secţiuni ale Concursului, precum şi pe cei mai renumiţi dintre foştii laureaţi.

Un text de Ioana Marghita

De ce avem nevoie de concursuri? Ideea competiţiilor pe terenul muzicii clasice a fost mereu un subiect de dispută pe parcursul timpului pentru că, dacă pentru iniţiatori reprezintă un prilej de a selecta cei mai buni artişti dintr-o anumită serie, dacă pentru tinerii interpreţi este un mod de a se afirma într-un context organizat, pentru alţii ca Mendelssohn, Debussy şi Lloyd Webber înseamnă doar o afacere arbitrară, subiectivă. „Concursurile sunt pentru cai, nu pentru artişti“, spunea cu ironie Béla Bartók, amendând principiul de competitivitate la nivelul artei sonore şi referindu-se, totodată, şi la dificultatea de a stabili o ierarhie exactă într-o serie de tineri muzicieni. În prezent, există chiar voci care consideră concursurile demodate într-o epocă a realităţii digitale, dominate de platforme ca YouTube, Facebook şi Twitter. Însă sunt şi mutiple exemple ale felulului în care realitatea virtuală a devenit parte a marilor concursuri internaţionale, înglobând diversitatea şi multiculturalitatea, alături de exigente criterii stilistice din perspectiva personalităţilor prezente în juriile competiţiilor. 

Trecând însă peste toate aceste obiecţii, concursurile pe terenul muzicii clasice rămân şi astăzi printre cele mai importante rampe de lansare într-o carieră la nivel internaţional. Şi un bun prilej pentru public de a se bucura de un spectacol sonor de cea mai bună calitate. Pentru că, până la urmă, nu este vorba doar despre cucerirea primului loc, ci şi despre momentul de confruntare cu tine însuţi ca artist, despre prilejul de a-ţi testa aptitudinile şi flexibilitatea muzicală. Concursurile reprezintă inclusiv un mod de a face istorie, după cum vom vedea.

URMAŞII LUI ENESCU

David Oistrah, unul dintre cei mai exigenţi membri ai juriului primei ediţii a Concursului „Ceaikovski“. Ştefan Ruha ocupase locul al III-lea în cadrul competiţiei ruse, iar peste doar câteva luni cucerea prima poziţie şi la proaspăt înfiinţatul Concurs Internaţional „George Enescu“ de la Bucureşti, ce l-a avut, de asemenea, în juriu, pe David Oistrah. Nu întâmplător facem această paralelă, ambele competiţii debutând în acelaşi an, o coincidenţă ce i-a pus, deloc fortuit, pe gânduri pe nu puţini cercetători ai istoriei muzicii. Dincolo de abilele calcule politice şi de imagine care au stat cu siguranţă, în acel context, în spatele fondării celor două concursuri, acestea mai împărtăşesc o caracteristică: primele trei locuri sunt dominate, la ediţia I, de artişti din Rusia şi din România. 

Veţi fi, probabil, de acord că printre cele mai sigure dovezi ale succesului şi anvergurii unei competiţii internaţionale stă calitatea câştigătorilor săi şi, mai ales, confirmarea în timp a talentului lor. Dacă ne uităm în urmă şi consultăm listele premianţilor unor celebre concursuri internaţionale, vom regăsi printre ei nume sonore care au dominat scenele lumii în ultimele decenii.

Ce loc ocupă, în acest context, Concursul Internaţional „George Enescu“, iniţiat în 1958, odată cu Festivalul cu acelaşi nume? Să nu uităm că acest concurs vine într-o prelungire firească a constantei preocupări a lui George Enescu de sprijinire a tinerilor muzicieni. Ca director onorific al Asociaţiei Muzicale Române, marele compozitor a făcut importante donaţii destinate a acoperi bursele muzicienilor şi a susţinut pe tot parcursul vieţii tinerele talente. Iar Ştefan Ruha, un adevărat fenomen al artei violonistice autohtone, care în septembrie 1958 abia împlinise 27 de ani, ar fi fost cu siguranţă apreciat de George Enescu.

Un an mai târziu cucerea premiul al II-lea la prestigiosul Concurs „Marguerite Long-Jacques Thibaud” de la Paris, iar cariera sa ulterioară, chiar dacă s-a derulat cu precădere la nivel naţional, a confirmat din plin locul I cucerit în 1958, pe care l-a împărţit cu rusul Semyon Snitkovsky, discipol al lui David Oistrah, un violonist redutabil şi un mare pedagog al şcolii interpretative moscovite, ce a sfârşit, din păcate, la doar 47 de ani, în plină carieră înfloritoare.

Există în aura talentului lui Ştefan Ruha ceva în acelaşi timp naiv şi îndrăzneţ care aminteşte de graţiile copilăriei şi fericirea ei lipsită de preocupare faţă de convenţiile care îi guvernează pe adulţi. - David Oistrah, violonist

IAR LISTA NU SE OPREŞTE AICI…

De altfel, urmărirea parcursului biografic al câştigătorilor secţiunii Vioară a Concursului Internaţional „George Enescu“ ne oferă informaţii cu adevărat fascinante. Avem, înainte de 1991, remarcabili solişti la nivel naţional şi internaţional, cum sunt Ştefan Ruha, violonista rusă Nina Beilina (locul I în 1961), ce a emigrat mai târziu în Statele Unite ale Americii, unde s-a afirmat şi ca solistă, dar şi ca profesoară la Colegiul de Muzică „Mannes“, Varujan Cozighian, ocupantul locului al II-lea la ediţia din 1958, stabilit în prezent în Spania, Daniel Podlovschi, un alt valoros nume al artei violonistice româneşti şi Igor Frolov, ce s-a detaşat nu doar la ediţia din 1961 a Concursului „Enescu“, dar şi la cea din 1967 a competiţiei „Marguerite Long-Jacques Thibaud“, desfăşurând ulterior o intensă activitate solistică pe teritoriul rus şi, mai recent, şi în Europa vestică. 

N-o uităm pe formidabila Claire Bernard, remarcată şi de Menuhin, şi de Szeryng, muziciană care după câştigarea celei de-a treia ediţii a Concursului Internaţional „George Enescu“ a desfăşurat o apreciată carieră interpretativă, dar şi pedagogică. Lista continuă cu Mariana Sârbu, ocupanta locului al III-lea în 1967, una dintre valoroasele discipole ale reputatului Ştefan Gheorghiu, violonistă ce a putut fi ascultată de-a lungul timpului pe scenele germane, austriece, australiene, argentiniene, olandeze, britanice, americane, italiene şi japoneze. Din 1992, timp de 11 ani a fost concertmaistru al celebrei Orchestre de Cameră I Musici din Roma. Ajungem la fascinanta Silvia Marcovici, care s-a impus pe primul loc în 1970, un nume foarte iubit de publicul român, cariera sa internaţională fiind bine-cunoscută. Reuşita de la Bucureşti a survenit la un an după ce Silvia Marcovici câştigase Concursul „Marguerite Long-Jacques Thibaud“ de la Paris, ambele succese deschizându-i drumul către oportunităţi uriaşe pe teren artistic precum cea din 1971, când Claudio Abbado a invitat-o să interpreteze partida solistică a celui de-al doilea concert pentru vioară şi orchestră de Béla Bartók, alături de Orchestra „La Scala“ din Milano. 

O EDIŢIE NOROCOASĂ

În acelaşi an în care Silvia Marcovici se impunea în cadrul Concursului „Enescu“, pe locul al III-lea se situa Philippe Hirschhorn, un strălucit reprezentant al şcolii violonistice ruse, de altfel câştigător, în 1967, al Concursului „Regina Elisabeta“ de la Bruxelles. Artistul născut în Letonia era posesorul unei tehnici extraordinare şi al unui simţ autocritic extrem, însă frumoasa şi intensa lui carieră internaţională a fost, din păcate, scurtă, din cauza unei sănătăţi prea şubrede.

Se pare că anul 1970 a fost unul deosebit de bogat în talente sonore violonistice, pentru că şi numele clasat pe locul al patrulea, cel al lui Rainer Kussmaul, este unul privit cu mare respect în prezent. Concertmaistru al Orchestrei Filarmonicii din Berlin, între 1993 şi 1997, Kussmaul este fondatorul ansamblului „Berliner Barock Solisten” şi membru în Trioul cu pian din Stuttgart, alături de care concertează în mod frecvent.

Tot în 1970, în cea de-a cincea ediţie a Concursului Internaţional „George Enescu“, au fost apreciaţi Andrei Agoston, unul dintre cei mai valoroşi discipoli ai lui Ştefan Ruha, Eugen Sârbu, stabilit în prezent în Marea Britanie şi posesorul unei viori Stradivarius din 1729, şi polonezul Krzyztof Jarkowitcz, un aclamat violonist în ţara sa de origine, cu o prodigioasă activitate pedagogică în cadrul Academiei de Muzică de la Varşovia.

Pe cât de bogată în talente a fost ediţia a V-a a Concursului Internaţional „George Enescu“, pe atât de deşertic a fost viitorul, pentru că, în următorii ani, competiţia nu a mai fost organizată, din cauza dificilei situaţii politice şi economice din acea perioadă. Situaţia s-a schimbat abia după 1990, când noi nume violonistice se vor afirma în Concursul „Enescu“, relansat cu forţe proaspete şi cu multă speranţă. Cine sunt laureaţii, ce s-a întâmplat cu ei şi ce fac în prezent vom afla în episodul următor. ;