Afundată în gânduri şi plină de emoţie priveam cum sala se umplea de oameni grăbiţi, entuziasmaţi, gata să se lase purtaţi de vraja primului spectacol al festivalului. Ochii le sclipeau, mâinile le tremurau şi în timp ce fugeau pe scări, lăsau în urmă parfumul melomanului. Nu le-am înţeles agitaţia până când, din sala de concert, magia a început. Tresărind, am alergat şi eu într-un suflet pe scări. Abia respirând, am deschis uşile spre necunoscutul de care mă temeam, dar pe care îl urmăream cu atât patos.

Sunetele se îmbibau miraculos, iar eu îl priveam nerăbdătoare pe dirijorul Kirill Petrenko, cel care cârmuia universul acesta fantasmagoric. Nu ştiam unde mă va duce, dar îl urmăream încrezătoare. Simfonia a V-a a lui Ceaikovski mi-a transmis un cumul de reacţii neobişnuite, dar care îmi erau atât de cunoscute. Disciplină, pasiune, mister....

Am continuat să intru în acea lume, însetată de orice se întâmpla acolo. Pe 2 Septembrie, pe scena urca Joyce Didonato. Aşteptam cu sufletul la gură tonul care transforma totul în ireal.

V-aţi simţit vreodată atât de fericiţi încât propriul corp să nu mai execute nici o comandă? Ei bine, aşa m-am simţit eu când aceasta minune a decis să ne conducă încet, dar sigur, pe cele mai neconvenţionale culmi. Am pendulat între agonie si extaz, obişnuit şi mistic, întuneric şi lumină. Am ieşit din transă când ea s-a oprit pe neaşteptate şi a rostit un „Mulţumesc“ în limba română.

Atunci mi-am dat seama că necunoscutul devenise acasă.

Iuliana Foca
Voluntar la Festivalul George Enescu