Orchestra della Rai, la Bucureşti
0
Sub conducerea lui Juraj Valčuha, Orchestra Sinfonica Nazionale della Rai a interpretat luni-seară, de la 19.30, la Sala Palatului, lucrări de George Enescu, Philip Glass, Maurice Ravel şi Igor Stravinsky.
Articol realizat de Corina Bura
George Enescu. Suita nr. 1 în Do Major op. 9. Lucrarea a fost prezentată pentru prima dată la Bucureşti în 1903 sub bagheta autorului. Elementul frapant care rămâne în memoria tuturor este Preludiul la unison – pagină insolită unică în literatura simfonică mondială prin particularitatea ei tehnică, dar şi prin ethos-ul ei cu totul aparte, aşa cum afirma Pascal Bentoiu. Urmează Menuet lent, ale cărui linii melodice pline de luminozitate se deschid asemenea unui trandafir până atinge splendoarea florii. Intermediu este o pagină de mare intensitate emoţională. Finalul este construit pe elementele care generează de fapt structura întregii suite – nuclee obsesive care traversează o mare parte a operei enesciene. Scrisă în do minor, mişcarea se va încheia cu o scurtă cadenţă care va impune, doar ea, tonalitatea Do major. Enescu urmează astfel un procedeu invers celui al romanticilor, care concepeau ciclul simfonic ca pe un drum de la tenebre spre lumină.
Philip Glass. Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră.Născut în 1937, compozitorul Philip Glass este unul dintre cei mai cunoscuţi şi de succes compozitori de peste Ocean. Reprezentativ pentru minimalismul american, primul său concert, scris în 1987, a fost o comandă a Orchestrei Compozitorilor Americani pentru cunoscutul violonist Paul Zukovsky. Proiectul iniţial prevedea o construcţie în cinci părţi, dar, în cele din urmă, Glass s-a decis pentru forma tradiţională a concertului în trei mişcări. Prima parte este alcătuită din câteva structuri armonice cu înţeles tonal, care se desfăşoară arpegiat, ostinato având mişcări melodice treptate, uneori neaşteptate, la vocile interioare. Schemele ritmice complexe, cu impulsuri repetitive, urmăresc şi susţin vioara solistă în acest parcurs labirintic emoţionant, surprinzător şi extrem de plăcut. Partea a doua este o ciaccona tratată modern, care, din punct de vedere sonor, are aceleaşi trăsături pe care le-am întâlnit în mişcarea anterioară, aflate în alte raporturi. Finalul readuce impresia cvasi-dansantă din prima parte prin ritmurile latino expuse de compartimentul percuţiei neacordabile. Gidon Kremer, cel care a realizat prima imprimare, spunea: este o lucrare tipică lui Glass, în care o energie misterioasă permite interpretului să se simtă în acelaşi timp încătuşat de ritmul strict şi totuşi foarte liber în ce priveşte fantezia creatoare.
Maurice Ravel. Tzigane, rapsodie pentru vioară şi orchestră, op. 76 (1924). Tzigane este titlul unei rapsodii pentru vioară şi pian (opţional cu luthéal) scrisă de compozitorul francez Maurice Ravel în 1924 şi dedicată violonistei Jelly d’Arányi, o nepoată a marelui Joseph Joachim. A fost orchestrată de autor şi de atunci a devenit una dintre lucrările cele mai îndrăgite ale repertoriului violonistic. Stilul „tzigane“ se referă cu precădere la trăsăturile exotismului muzical spaniol, asemenea celui regăsit în lucrările lui Chabrier, Lalo sau Saint-Saëns. Rapsodia este alcătuită din două secţiuni: Cadenza, un monolog foarte dramatic, declamator, în care violonistul îşi poate demonstra din plin abilităţile tehnico-interpretative, şi Postcadenza, care cuprinde un mare proces variaţional a cărui tensiune creşte frenetic. Marea provocare violonistică constă în faptul că interpretul trebuie să-şi redefinească felul de a cânta la vioară.
Igor Stravinsky. Muzica baletului „Ritualul primăverii”. Sacre du printemps este probabil cea mai cântată lucrare stravinskiană. Scrisă în 1913 pentru Ballets Russes de la Paris, companie condusă de Serghei Diaghilev, a iscat pentru început multiple controverse atât din partea criticii, dar mai ales a publicului mai puţin avizat sau educat. Serge Koussevitzky descrie muzica drept o lucrare muzical-coregrafică în care este reprezentată Rusia „păgână“, iar ideea unificatoare o reprezintă misterul şi imensa putere creatoare a primăverii. Opusul se împarte în două mari secţiuni, fiecare cuprinzând mai multe tablouri care se desfăşoară în flux continuu. Prima, L’Adoration de la Terre/Venerarea Pământului, este alcătuită dintr-o Introducere (un fel de mică uvertură) şi o succesiune de dansuri: Les Augures printaniers/Prevestitorii primăverii, Jeu du rapt/Ritualul răpirii, Rondes printanières/Horele primăverii în care fecioarele pregătesc Jeux des cités rivales/Dansul triburilor rivale. Urmează Cortège du sage:Le Sage/Procesiunea Înţeleptului: Înţeleptul şi Danse de la terre/Dansul Pământului, în care participanţii la ritual se unesc spiritual cu Pământul. Cea de a doua parte, Le Sacrifice/Sacrificiul, cuprinde o Introducere, urmată de Cercles mystérieux des adolescentes/Jocul mistic al fecioarelor, în care tinerele sunt antrenate în jocuri tainice desfăşurate în cerc, şi Glorification de l’élue /Venerarea Alesei: una dintre fete este preferată de Destin, fiind prinsă în simbolicul cerc perpetuu, şi este cinstită ca „cea aleasă“ printr-un dans nupţial.
Repertoriu simfonic şi de operă
Dirijor slovac născut în anul 1976 la Bratislava, Juraj Valčuha a studiat dirijatul cu Ilya Musin la Sankt Petersburg şi Janos Fürst la Paris. Între anii 2003-2005 este director muzical asistent al Orchestrei Operei Naţionale din Montpellier şi debutează în acelaşi timp la pupitrul Orchestrei Naţionale a Franţei, dar şi al Orchestrei Filarmonice a Radioului Francez. Dirijează deopotrivă repertoriu simfonic şi operă, colaborând cu Orchestra teatrului La Fenice din Veneţia, Opera Bavareză de Stat din München şi Deutsche Oper Berlin. Ocupă din 2009 postul de dirijor principal la Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI şi a apărut pe podiumul celor mai mari orchestre ale lumii, printre care Filarmonicile din München, Rotterdam şi New York, Gewandhaus Leipzig, Capela de Stat din Dresden, Orchestra Philharmonia din Londra, Concertgebouw Amsterdam şi altele.
Se încarcă comentariile...
