Oedipe (II)

Alejo Carpentier FOTO: www.elmundo.es

Scriitorul Alejo Carpentier povesteşte despre premiera operei „Oedipe“ de la Paris, în 1936. În două rânduri, dar la o considerabilă distanţă în timp, Alejo Carpentier a scris despre George Enescu.

Martor al secolului XX, în care şi-a început existenţa (Havana, Cuba, 1904), Alejo Carpentier este o personalitate binecunoscută a generaţiei de scriitori latino-americani, un creator care a îmbogăţit artele cu realizări marcante, revigorând tradiţiile europene. Interesantă, proza sa a situat în centrul subiectelor – ca în romanul Los Passos Perdidos – muzica şi muzicienii. Nimic neobişnuit, dacă ne gândim la alt scriitor meloman, Romain Rolland. Şi Carpentier petrece aproape două decenii înainte de 1940 la Paris, unde face studii de muzicologie, iar odată întors în Cuba, devine autorul primei Istorii a muzicii cubaneze. 

Ecourile premierei pariziene a lui Oedipe au fost multiple, entuziaste. Să alegem unul dintre ele, poate mai puţin cunoscut, semnat de cubanezul Alejo Carpentier. Articolul e inspirat de această premieră a lui Oedipe la Opera Mare din Paris, şi face parte dintr-o corespondenţă destinată cotidianului Carteles din Havana, în 1936. Interesantă ne apare preţuirea faţă de autor, modul în care Carpentier dovedeşte o înţelegere aparte a rolului şi locului compozitorului român în lumea muzicală a veacului: „Opera din Paris ne oferă în prezent un exemplu de vitalitate şi tinereţe surprinzătoare. Pomposul teatru al lui Charles Garnier, cu aurul şi cariatidele sale, cu lirele, trompetele şi oglinzile, cu sfeşnicele sale, se vede înzestrat acum cu ascensoare, telefoane şi alte elemente de confort modern. Însă aceste ascensoare şi telefoane nu au sosit ele singure în acest templu al muzicii academice... Deschisă la toate curentele muzicii contemporane, Opera din Paris joacă în premieră una dintre operele cele mai bogate şi solide pe care un compozitor a scris-o de la începutul acestui secol: tragedia lirică Oedipe, a maestrului român George Enescu“.

Enescu, compozitor dramatic

În continuare, Alejo Carpentier, unul dintre spectatorii acestei premiere enesciene legendare, continuă în articolul său să-şi exprime impresiile: „Această tragedie lirică, de proporţii imense, a fost pusă în scenă într-un mod cu totul excepţional. Mişcările de mase pretinse de libret au fost realizate cu concursul a mai mult de trei sute de corişti, dansatori, corifei, mimi şi actori muzicanţi. 

A fost într-adevăr întregul popor al Tebei, cel pe care l-am văzut agitându-se, timp de mai mult de trei ore, printre uriaşele decoruri ale lui André Boll, urmărindu-l pe Oedipe în zbuciumata investigare judiciară care constituie nodul celei mai zguduitoare tragedii a lui Sofocle... Mâhnit, gâfâitor, Oedipe adună mărturii, confruntă indicii ce îl vor face să pătrundă teribilul secret. Aici, George Enescu a dat dovada strălucitoare a talentului său de compozitor dramatic...“.

Pentru că este una dintre secvenţele celebre, recitim şi comentariul la tabloul Sfinxului, scenă căreia şi compozitorul îi acordase, în dialogurile cu Gavoty, o deosebită importanţă. Iată impresia lui Carpentier: „La început, nu ştim exact ce reprezintă decorul, în dese penumbre albastre. Peisaj geologic, drum barat de un zid, o încrucişare?

 Pe primul plan se înalţă un piedestal lipsit de statuie. În fund, abia luminat de un reflector, un soldat cântă în ultimele ore ale nopţii. 

Apare Oedipe, înfăşurat în mantaua sa cenuşie de călător. Şi în clipa asta, peste piedestalul gol, creşte umbra enormă a Sfinxului. Tors de femeie 

cu aripi verticale, ale căror profiluri taie geometric scena în zone de obs-curitate. Dialogul de prezicere se înşiră pe un ritm gâfâitor şi misterios. Vraja este ruptă de răspunsurile lui Oedipe, aripile Sfinxului cad, se strâng, se contractă, şi monstrul dispare în-tr-un bloc de marmură, pe măsură ce se înalţă luminile zorilor. Decorul se defineşte.“ 

Fragmente din volumul „George Enescu“, de Grigore Constantinescu, Colecţia „Muzica viva“ nr. 3. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009