Oedipe (I)

Dansatoarea Isadora Duncan (1877-1927) FOTO belairmedia.com

În „Amintirile lui George Enescu“, evocarea hotărârii de a compune opera „Oedipe“ începe cu o secvenţă petrecută la Paris, în 1910.

„Într-o zi, la Comedia Franceză, l-am văzut pe Mounet-Sully în «Oedip Rege». Nu mai era tânăr, dar ce mare artist! Eram vrăjit, ca halucinat. O idee fixă puse stăpânire pe mine: să compun un Oedip“. 

Fragmentul acesta din Amintiri ne este binecunoscut. Cât de surprinşi putem fi însă, găsind în cartea de memorialistică a celebrei dansatoare Isadora Duncan – intitulată Viaţa mea – evocarea unor impresii similare: „Numele lui Mounet-Sully ne era necunoscut pe atunci – notează Isadora Duncan. Doream însă demult să vedem piesa. Cu preţul unui prânz sacrificat, urcarăm în ultimul rând, la galeria teatrului. Scena n-avea cortină, decorul era o sărmană imitaţie după ceea ce unii oameni îşi imaginează că a fost arta greacă. Corul intră prost îmbrăcat. O muzică mediocră urcă până la noi. Ne gândeam că sacrificiul mesei noastre fusese inutil. Deasupra acestui cor de operă de categoria a treia, pe această scenă de Comedia Franceză de categoria a doua, El întinse braţul: De ce se ridică aceste plânsete spre palat? De ce aceste semne de implorare? O, cum aş putea descrie emoţia pe care mi-au trezit-o primele accente ale acestui glas? Mă îndoiesc că Grecia veche, cu toată splendoarea ei, a avut o asemenea voce“.

REVELAŢIA ISADOREI DUNCAN

Descrierea spectacolului de către Isadora Duncan este cea a unui martor care, asemenea lui George Enescu, nu avea să uite clipa de revelaţie: „Din această clipă, umbra lui Mounet-Sully şi vocea lui Mounet-Sully, crescând una dintr-alta, cu fiecare secvenţă mai mult, se ridicară la o asemenea grandoare încât teatrul, cu toată înălţimea lui, era prea mic pentru a-l cuprinde pe acest gigant al Artei. Raymond şi cu mine ne ţinurăm respiraţia, pălirăm, gata să ne pierdem cunoştinţa. Lacrimile ne curgeau pe obraz şi, când primul act se termină, nu puturăm decât să ne îmbrăţişăm într-un delir de bucurie. Consideram această zi apoteoza pelerinajelor noastre artistice.

Actul al II-lea se desfăşură în faţa noastră. Mounet-Sully dansă. Vedeam în sfârşit ceea ce visasem întotdeauna – marea figură eroică a dansului“. Impresiile cu care continuă Isadora Duncan par să devină un presentiment al viitoarei opere a lui George Enescu: „Nimeni n-ar putea să-l descrie. Numai cei care l-au văzut pe marele Mounet-Sully pot înţelege ceea ce am simţit noi. Când, în mişcarea finală de nelinişte superbă, în delirul şi paroxismul lui de oroare, oroarea păcatului şi a orgoliului rănit, când, după ce şi-a smuls ochii din orbite, el înţelege că nu va mai vedea niciodată lumina zilei şi că, adunându-şi copiii în jurul lui, îşi îndeplineşte ultima faptă, în imensa sală a teatrului Trocadero, cei şase mii de spectatori fură zguduiţi de suspine“. Poate să existe oare mărturie mai convingătoare că George Enescu a fost copleşit de această interpretare care l-a inspirat şi, dacă ţinem seama de momentul în care asistase la spectacol – 1910 –, că l-a urmărit ani de zile, până la împlinirea visului? Se ştie, Enescu a avut mereu vie această amintire şi, înaintea premierei cu Oedipe, a căutat îndelung un cântăreţ-actor pe care să-l poată asemui lui Mounet-Sully. O clipă, îl dorise pe Şaliapin. 

Beţi de emoţie

Recitim cele scrise de către celebra creatoare de dans Isadora Duncan, ca să încheiem cu impresiile ei această secvenţă revelatoare: „Coborârăm, Raymond şi cu mine, interminabila scară cu atâta încetineală şi părere de rău încât garda trebui să ne dea afară. Îmi dădeam seama atunci că avusesem marea revelaţie a artei. De acum înainte îmi cunoşteam drumul. Ne întoarserăm pe jos, beţi de emoţie şi, timp de câteva săptămâni, trăirăm sub aceste impresii. Nu mă gândeam că, într-o zi, voi dansa alături de marele Mounet-Sully (foto)“.