Oana Pellea, actriţă: „Între mine şi Mozart e o istorie de iubire“

Actriţa Oana Pellea a crescut cu sunetul pianului la care cânta bunicul său şi s-a îndrăgostit de muzica lui Mozart, pe care o putem auzi şi la soneria telefonului ei.

A fost Helena, Catarina, Maşa, Ioana d’Arc, Vocea umană, Timpul. Ne-a arătat buzunarul ei cu pâine. În noul mileniu, Oana Pellea a avut curajul statutului de liber profesionistă. Poate fiindcă, dincolo de circumstanţe, a ştiut că scena şi platoul de filmare nu se pot lipsi de talentul şi de armonia gândului ei. O armonie muzicală. Am căutat-o pe Oana Pellea la casa ei de vacanţă pentru a afla cât de muzicală poate fi tăcerea, la poale de munte. 

E linişte aici. Nu se aude decât ciripitul păsărilor. Trăiţi fără muzică?

Nu, nici vorbă. Din când în când răsună dealul de Mozart sau de Chopin. Dau foarte tare muzica. Eu detest muzica tare, numai că aici, nu ştiu cum, când stau pe terasă, am senzaţia că sunt valuri de muzică, ce curg la vale. E frumos aşa, să se izbească Mozart de Piatra Craiului.

Nu se izbeşte şi de vecini?

Pe aici nu prea sunt vecini. Dar, când dânşii pun manele, eu am boxe foarte puternice, pentru Mozart. (râde) N-au fost plângeri, ne-am bătut însă în stiluri.

Vă închipuiţi trăind fără muzică?

Nu, nici nu mi-am pus vreodată problema, nu-mi închipui că se poate trăi fără muzică sau fără armonie.

Un actor trăieşte muzica altfel decât un muritor de rând?

Un actor e un muritor de rând. Dacă simte sau nu muzica altfel, nu ştiu. Dar ştiu că sunt roluri care seamănă cu o partitură muzicală. Mie aşa mi s-a întâmplat la Vocea umană: am avut senzaţia clară că sunt un instrumentist, că urmăresc o partitură grea. Erau momente de pianissimo, erau momente de forţă... Fiecare rol are o melodie, fiecare personaj are o temă. Trebuie să ţi-l construieşti aşa.

Aţi jucat vreodată un rol care să sune ca o simfonie de Mahler?

(Râde) Ce frumoasă întrebare! Nu cred. Dar poate că e timpul! Există însă momente care mi-au rămas pentru toată viaţa, cum a fost un exerciţiu de Chopin, în Trei surori, a lui Darie. Muzica pur şi simplu purifica aerul sălii la Bulandra şi era parcă absorbită de fiecare spectator. Darie e un regizor extraordinar de muzical. De multe ori s-a întâmplat la repetiţii ca întâi să ne pună ilustraţia muzicală, pe care o gândise. Şi asta rezolva aproape trei sferturi din scenă. Deja ştiam încotro trebuie să mergem. Pe urmă vorbea foarte puţin, pentru că muzica te poartă.

În muzică se intră, ca în apa mării, sau intră muzica în tine?

Cred că şi una, şi alta. Drumul e dublu. Dar îţi trebuie o deschidere. Era foarte bine pe vremea mea...

Ce înseamnă „pe vremea mea“? Înainte de 1989?

Da, pentru că ne duceau duminica, cu liceul, la Ateneul Român. Ţin minte că nu am auzit în mod real muzica foarte mult timp. Eram complexată din cauza lipsei de cultură muzicală. Şi atunci te pui acolo în scaun şi tot Ateneul vine peste tine, cu – Doamne, Dumnezeule! - superbitatea aia de bijuterie arhitecturală. Mai vine peste tine emoţia unei muzici. Şi e un fel de zdrobire de scaunul ăla, că nu ştii când şi cum a fost scrisă. Nu aveam informaţia şi atunci voiam foarte tare să aud şi să înţeleg. Şi nu înţelegeam nimic! (râde). Ceva îmi plăcea şi s-a întâmplat miracolul, nu mai ştiu la ce. Într-o duminică n-am mai vrut să înţeleg, n-am mai avut niciun complex şi pur şi simplu m-am lăsat dusă. Trebuie să te laşi dusă, să ai deschidere. Ţin minte că am avut imaginea pereţilor Ateneului căzând. Am rămas eu. A rămas muzica. A dispărut sala. A dispărut până şi cupola aia superbă. Şi „s-a întâmplat“. 

În casa lui Mozart nu e nimic, doar o masă cu o partitură, peste care a curs vin. Ţi-l şi închipui dând cu mâna şi căzând paharul de vin. Oana Pellea, actriţă

Mergeţi des la concerte?

Nu, pentru sufletul meu ar trebui mult mai des. Ultimul concert extraordinar pe care l-am văzut a fost cu Elisabeth Leonskaja, la Ateneu. E o pianistă pe care o ador, aş putea să stau s-o ascult zile întregi. Prin Leonskaja am înţeles ce înseamnă o personalitate majoră. Alt cuvânt n-am. Era majoră de când a intrat în sală, cum s-a aşezat la pian, cum a cântat, cum ne-a zâmbit la final, cum a îngăduit mârlania sunetului unui telefon, în timp ce cânta. 

Vă duceţi la un concert pentru interpret sau pentru muzică?

Lumea spune că vine la teatru pentru actori. Eu mă duc pentru partitură. Sigur că, dacă este, urmăresc şi o personalitate.

Pe cine? Pe Mozart?

Da. Am o imagine, am şi scris despre asta. A fost un moment extraordinar, când am fost în casa lui Mozart, la Viena, în spatele catedralei. În casa lui Mozart nu e nimic, doar o masă cu o partitură, peste care a curs vin. Ţi-l şi închipui dând cu mâna şi căzând paharul de vin. Extraordinar este că, la intrare, ţi se dau căşti şi este El, care e atât de prezent! Ştiu că, atunci când am ieşit de acolo, mi-a sunat telefonul. Scara era plină de japonezi. Am luat aplauze la casa lui Mozart, pentru că aveam sonerie Mozart la telefon. (râde) A fost excepţional, japonezii s-au înclinat, mi-a plăcut foarte tare.

Dacă ar fi să fiţi compozitor, Mozart aţi vrea să fiţi, la o reîncarnare?

Da, dar... nu ştiu să răspund. Între mine şi Mozart e chiar o istorie de iubire, din partea mea. Mi se pare fabulos cum a ars. Am şi aici, la căsuţa de la munte, cărămida de Mozart, cum spun eu. De fiecare dată mă surprinde. De câte ori îl asculţi, găseşti un alt strat.

Aţi descoperit muzica alături de părinţi?

Tataia al meu, Mişu Policrat, avocat din Craiova, cânta superb la pian şi datorită lui cred că am înclinaţia asta, adică el mă punea duminica la televizor, la lecţiile extraordinare ale lui Bernstein. Toată generaţia mea a crescut cu asta. Datorită lui am descoperit o lume.

Aş spune că aveţi o carieră europeană. De pe această platformă, cum vedeţi Festivalul „Enescu“?

Festivalul e important pentru România, fiindcă aduce o altă culoare, o altă imagine. În timpul festivalului, de exemplu, seara, dacă vă plimbaţi prin Bucureşti, descoperiţi o altă lume, elegantă, educată, civilizată. Apoi, Festivalul „Enescu“ facilitează întâlnirile între artişti.

Contează?

Enorm. Orice ieşire a mea, la orice festival a însemnat relaţii cu oameni diverşi. A fi artist şi a nu avea contact cu alţi artişti este aproape moarte. E esenţial că există Enescu şi marile întâlniri. Pentru că şi din asta te hrăneşti. Cum şi din întâlnirea cu marile spaţii. Îmi amintesc că, graţie domnului Holender, am fost invitaţi la Viena şi am jucat Ioana D’Arc. Cu această ocazie, domnia sa mi-a deschis Opera. A fost unul din momentele cele mai puternice emoţional pentru mine, faţă în faţă cu o sală – şi am jucat, Slavă Domnului, pe multe scene ale lumii. Te simţi ca şi cum te ia în braţe sala. Este enormă, dar de pe scenă îţi dă senzaţia că o poţi domina. Că tu eşti centrul lumii şi că ei doar aşteaptă să-i uimeşti. Probabil de asta marii artişti preferă să cânte la Viena.

Enescu e un nume cunoscut în străinătate?

E unul din numele foarte cunoscute şi de mare mândrie. Ca şi Brâncuşi. E păcat că n-am ştiut, nu ştim – sper că într-o zi o să ştim – dacă nu să ne apărăm şi să ne iubim valorile, măcar să profităm de ele. Dacă nu din iubire, măcar din interes. Pentru că sunt nume importante ale culturii universale. 

Veniţi la Festivalul „George Enescu“?

Da, vreau să vin la festival.