Cei doisprezece se aşază în semicerc, pe scena Sălii Mari a Ateneului Român, înconjuraţi în faţă, în spate, de spectatori nocturni de Festival – şi ceea ce urmează până după miezul nopţii poate fi descris, simplu şi aproape şablonard, prin plăcerea de a face muzică. Şi de a o împărtăşi.

Dar nu e nimic şablonard în prezenţa şi-n repertoriul lor: „Die 12 Cellisten der Berliner Philharmoniker”, cum sună denumirea oficială a grupului, sunt chiar definiţia inventivităţii, a bucuriei de-a oferi violoncelului (şi spectactorilor) partituri la care nici nu te-ai gândi.

Cum sună Valsul nr. 2, faimosul vals al lui Dmitri Şostakovici, la violoncel(e), mă întrebaţi?

Răspunde pielea de găină de pe braţe.

Sunt câteva minute de încântare pură, de „creier înmiresmat”, cum am auzit cu alt prilej la Ateneu, urmate de aplauze frenetice şi zâmbete cu toată gura.

Zâmbesc şi ei, pe scenă, bucuroşi de răspuns – şi, în laterala dreaptă, violoncelistul care deschide semicercul (identificat mai târziu, e Stephan Koncz) îşi aşteaptă intrarea în bucăţile muzicale cu gura până la urechi.

Entuziasmul lor e cât se poate de contagios. Al nostru, şi mai şi.

Şi sub cupola bogat înveşmântată a Sălii Mari se cântă Hymnus, de Julius Klengel, Lasst Mich Allein, de Antonín Dvořák, Pavane, suav, de Gabriel Fauré – şi-apoi e una dintre piesele de rezistenţă ale nopţii, Lullaby of Birdland, de George Shearing, care-aproape că ridică (deja) publicul în picioare. Se-aud stoluri de păsări, poţi să juri – şi poţi să juri că se aude şi-un pian (de unde pian?), dar e sigur că se-aud urale după solo-urile care sună magistral, după dialogul sprinţar între violoncele.

Şi-apoi melancolia, atmosfera cinematografică, „I’m flying... Jack!”, din Titanicul lui James Horner – şi emoţia, fluturii din As Time Goes By, al lui Herman Hupfeld, la finalul căreia doamna din faţă se-ntoarce şi informează bucuros restul lojei: „Asta e din filmul Casablanca, am fost şi eu la Casablanca!”.

Cum se pot cânta acestea la violoncel, mă întrebaţi? Cum pot douăsprezece violoncele – fie ele şi dintre cele mai bune, mai vechi, mai preţioase, mânuite de instrumentişti admirabili – să dea senzaţia că pe scena Ateneului e o întreagă orchestră, cu viori, viole, contrabaşi, tobe, suflători?

N-aş şti să vă spun.

Dar ştiu că entuziasmul a atins cote uriaşe când cei doisprezece au cântat Caravan, faimoasa Caravan (Juan Tizon şi Duke Elington). Auzi şi ţambalul, şi fluierul (deşi de văzut vezi doar violoncele) – şi eşti uimit până peste poate. Ce spectacol, ce splendoare, virtuozitate pură!, se bate cu arcuşul în coarde, se-agită şuviţele de păr în aer – şi se-aud urale în Sala Mare.

Iar partea a doua, cu jumătate de oră înainte de miezul nopţii, începe cu Blues, Espagnola şi Rumba philharmonica, de Boris Blacher, din anii ’70. Şi se aplaudă copios între bucăţi, iar la Rumba violoncelele se bat prieteneşte pe umeri.

Apoi e timpul pentru Piazzolla – şi ce atmosferă misterioasă, gravă, sobră se creează la Buenos Aires Hora Cero; şi-apoi, explozie de energie şi de ritm când se cântă Escualo.

Şi după nostalgia din Para Osvaldo Tarantino (José Carli), când se-aude sigur şi un acordeon (de unde, cum?), Milonguita (Pasquale Stafano) are un ritm demenţial, cuceritor.

Piazzolla, tot el, închide balul, cu Soledad şi Decarisimo – şi, la final, suntem toţi în picioare, ca eliberaţi dintr-un arc.

Ce vis de început de toamnă – şi încă nu s-a terminat: artiştii lui Berliner oferă un encore vesel, şugubăţ, de cinema, iar tu vezi o coadă lungă, roz, printre violoncele. (Trăiască Henry Mancini, care-a oferit o identitate muzicală de neratat Panterei Roz).

Şi la 00:30, când violonceliştii vor fi intrat, vor fi ieşit din scenă de numeroase ori, sub ploaia de aplauze de sub cupolă, încă un vis, de rămas-bun, atât de inspirat: Moonlight Serenade (Glenn Miller).

Şi plecăm toţi acasă cu luna în inimă – o lună mare, caldă, ca de-nceput de Festival.

Poveştile muzicale ale ediţiei 2019:

De ziua lui Enescu
A început Luna Enescu
Petrenko. Kirill Petrenko

Ediţia 2017:

„Oedipe“: haine noi, praf de stele, debut triumfal de festival
Joshua Bell la Ateneul Român: ce culoare are sunetul
Lebăda
Poveşti ruseşti
Cuvintele bine alese te aduc la Ateneu
Zeiţa Khatia
Şase personaje în căutarea lui Rahmaninov
Frânturi de Festival: „greii“ ediţiei 2017 şi poveştile lor
Festivalul se putea încheia aici. Şi aici. Şi aici

Ediţia 2015:

A început bucuria!
Zubin Mehta şi istoriile Festivalului
Pânza
Minunatele întâmplări ale lui septembrie: David Garrett la Ateneul Român

Ediţia 2013:

Întrebarea Luizei
O simfonie a musculaturii şi Bucureştiul, oraş al contrastelor
Radu Lupu, la Ateneu, şi-un val de recunoştinţă şi de entuziasm
Malkovich şi „comedia infernală“ din faţa uşii Ateneului