Muzică de Mozart cu Orchestra de Cameră „Bucureşti”

Un program Mozart este oricând aşteptat cu plăcere de publicul meloman, cu atât mai mult atunci când conţine capodopere foarte cunoscute. În după amiaza zilei de 12 septembrie la Ateneul Român, Orchestra de cameră „Bucureşti – Ion Voicu”, dirijată de Mădălin Voicu, a interpretat Divertis-mentul în Re major, KV136 şi Simfonia nr. 40, în sol minor, KV 550.

Un text de Olga Grigorescu

Între acestea, Concertone în Do major pentru două viori şi orchestră de cameră, KV 190, mai rar auzit, a beneficiat de prezenţa pe podium a doi violonişti de marcă din generaţii diferite: Pierre Amoyal (foto jos, dreapta), celebru atât ca solist cu o agendă încărcată, concertând în lumea întreagă, cât şi ca profesor şi conducător de formaţii camerale, şi Ştefan Tarara (foto jos, stânga), aflat la început de drum, dar deja cu succese remarcabile fiind proaspătul laureat al Concursului Internaţional „George Enescu” – ediţia 2014.

            Concertul ansamblului bucureştean s-a desfăşurat sub semnul unor aniversări importante, 50 de ani de activitate muzicală a lui Mădălin Voicu şi 45 de ani de când a fost înfiinţată Orchestra de Cameră „Bucureşti”, la iniţiativa şi sub bagheta tatălui său, ilustrul violonist Ion Voicu.

            Divertismentul în Re major, o lucrare de mare vervă, cu două părţi extreme foarte dinamice, prin contrast cu graţia celei mediane, pune în valoare calităţile unui ansamblu de coarde. Orchestra de cameră „Bucureşti” a dovedit mobilitate, omogenitate, precizie în atacuri, o linie mare bine desenată.

            Compus în anul 1774, Concertone în Do major aminteşte oarecum de concertele grossi din epoca Barocului, evoluţia ansamblului fiind consistentă, cel puţin egală cu cea a grupului de solişti. Cei doi violonişti s-au distins prin eleganţă, siguranţă şi căldură în interpretare, o diferenţă de calitate a sunetului rămânând între ei: Pierre Amoyal are o sonoritate mai mătăsoasă, mai dulce, Ştefan Tarara, un cânt mai viguros şi mai impetuos. Nimic deranjant însă, ci o completare firească. De altfel, lucrarea are ca grup solistic, pe lângă cele două viori, un oboi şi un violoncel. Vreau să remarc în mod deosebit aceste două contribuţii din orchestră care au avut o reală frumuseţe a liniilor, o promptitudine expresivă în dialogul cu viorile şi cu restul ansamblului, dând discursului culoare şi cursivitate.

            Simfonia nr. 40 în sol minor, făcând parte din trilogia orchestrală finală mozartiană, a devenit mai ales, prin prima ei mişcare, un adevărat „şlagăr” al muzicii din toate timpurile. Departe de a fi o simplă purtătoare de melodii fermecătoare, aceasta poartă încărcătura unei construcţii sonore dintre cele mai complexe în creaţia marelui compozitor. Freamătul aproape romantic al muzicii, contrastele între desenele diafane şi largile acorduri disonante, momentele intens lirice şi izbucnirile tragice, prezente mai ales în părţile interioare, Andante şi Menuetto, polifonia impresionantă din final, toate acestea îi conferă calitatea de capodoperă cu multiple semnificaţii în istoria artei sunetelor.

            Orchestra disciplinată, cu instrumentişti de valoare, remarcându-se în numeroase rânduri pe partide sau în solo-uri, o bună calitate a coardelor, dar şi a grupului de suflători au pus în lumină autentică celebra muzică mozartiană.

            Mădălin Voicu, la pupitrul dirijoral, pare sigur pe bagheta sa, este energic, sobru.

            Am fi dorit o transparenţă mai mare a sonorităţilor, a planurilor, o paletă dinamică şi coloristică mai nuanţată. Publicul s-a bucurat însă de muzică şi asta este cel mai important.

La cererea sa, ansamblul a repetat finalul Divertismentului în Re major, dirijorul menţionând că îl oferă în memoria tatălui său, marele violonist Ion Voicu.