Muzică modernă cu Filarmonica „Moldova“ din Iaşi

Filarmonica „Moldova“, în concertul de pe 5 septembrie, de la Ateneu FOTO Agerpres

Concertul Filarmonicii „Moldova” din Iaşi, dirijată de Leo Hussain, a început joi 5 septembrie, la Ateneu, cu Simfonia Memorial de Cornel Ţăranu, prezentată public în primă audiţie la Cluj, în anul 2011.

Lucrarea este un lamento închinat tuturor victimelor totalitarismului, luptătorilor din trecut şi de astăzi pentru libertate – acea libertate care este năzuinţa mereu actuală a umanităţii. Structura monopartită e bazată pe principiul opoziţiei dintre două idei contrastante care-şi găsesc în final armonizarea. În repriza formei de sonată apare şi o a treia temă cu expresie tânguitoare, expusă de trompetă. 

Limbajul conţine abordări modale, cromatice, momente de polifonie, precum şi unele zone repetitive. Conţinutul muzicii comunică o diversitate amplă de trăiri de natură tragică. Auditorul trece prin stări de jale, disperare, îndârjire, pe fondul unei continue apăsări dureroase; are loc o confruntare încrâncenată care ne impune respectul încărcat de recunoştinţă faţă de cei, cunoscuţi sau anonimi, care au sfidat imposibilul apărând dreptul la independenţa spiritului în lupta cu forţele răului impus. Interpreţii au izbutit să pună în evidenţă tragismul profund şi intens al simfoniei lui Cornel Ţăranu.

Eficienţă şi soprană

Concertul pentru pian şi orchestră op. 188 de Sir Peter Max-well Davies, compus în anul 1997, a dat prilejul pianistului Marino Formenti să-şi demonstreze specializarea şi predilecţia pentru repertoriul modern. Materialul sonor al lucrării conţine o mare varietate de sugestii istorice, prezente în mod discret în ţesătura muzicii, ca aluzii îndepărtate venite din universul baroc, din retorica romantică, expresionism, muzică de jazz, de la stilul lui Bartók sau al lui Prokofiev. 

Satisfacţia majoră a ascultătorului provine din felul în care compozitorul tratează pianul ca pe un autentic instrument solist, căruia îi pune în evidenţă, cu voluptate, resursele particulare de expresivitate şi de virtuozitate. Această satisfacţie ne-a fost transmisă empatic de către solist, fiind evidentă plăcerea sa de a da viaţă partiturii respective. 

Concertul, cu o durată de peste 40 de minute, prezintă o complexitate deosebită, ceea ce a constituit o provocare pentru solistul Mario Formenti, primită şi rezolvată de acesta cu naturaleţe; pianistul a tras după el ansamblul orchestral, ca o locomotivă în plină viteză. 

La rândul său, dirijorul Leo Hussain şi-a îndeplinit cu eficienţă şi aplomb rolul de coordonator al evenimentelor sonore. Pentru mine, momentul de graţie al concertului s-a găsit comprimat într-o „pastilă“ de muzică: pianistul Mario Formenti a oferit cu generozitate, ca supliment, un mic Cântec de leagăn compus de Franz Liszt în anii săi târzii. Redată acum cu gingăşie şi simplitate, miniatura a evocat anticiparea de către bătrânul romantic vizionar a căilor pe care urma să se îndrepte arta sunetelor, de la abolirea sistemului tonal până la naşterea impresionismului, la începutul secolului XX.

Dansuri ale pământului

Ultima secvenţă a concertului, aparţinând compozitorului Harrison Birtwistle, poartă titlul Earth Dances (Dansuri ale pământului). Marea complexitate a lucrării rezultă în primul rând din compartimentarea orchestrei simfonice în şase straturi corespunzătoare vârstelor geologice ale planetei. 

Un alt element de dificultate majoră este ritmica deosebit de complicată ce se desfăşoară pe toată durata piesei; autorul mizează, de asemenea, pe o orchestraţie foarte inventivă, cu aspect luxuriant. În concert, conglomeratul sonor a apărut adesea stufos, inform, de o masivitate cvasipermanentă, care evoca forţele telurice, însă cu o insuficientă speculare a momentelor de contrast şi cu o lipsă evidentă de flexibilitate a discursului. 

Compartimentul instrumentelor de percuţie, foarte dezvoltat, are în această lucrare o contribuţie importantă la susţinerea parcursului muzical, dar, în timpul cântării, promptitudinea răspunsurilor la gesturile dirijorale de atac a avut adesea de suferit.

Dirijorul Leo Hussain s-a implicat permanent pentru a ţine ansamblul sub control, i-a solicitat disciplină şi participare plenară, cerinţe de bază ale unei interpretări coerente. Sunt convinsă că o lucrare de un asemenea grad de complexitate ridicat ar fi cerut un număr sporit de repetiţii, care să permită grupelor de instrumentişti să se asculte reciproc, să aprofundeze sensurile muzicii şi prin aceasta să contribuie la o percepţie cât mai bună din partea publicului la o primă audiţie. În condiţiile date, interpreţii ieşeni au izbutit doar parţial să se apropie de acest deziderat.

Este de menţionat, pentru încheiere, faptul îmbucurător că, datorită concertului oferit de FIlarmonica „Moldova“ din Iaşi, sub conducerea dirijorului Leo Hussain, publicul Festivalului Internaţional „George Enescu“ a avut ocazia să asculte în primă audiţie la Bucureşti trei lucrări semnificative din creaţia simfonică a ultimilor ani.