Mulţumirea dascălului
0Ce poate fi mai mulţumitor pentru un dascăl decât să vadă cum elevii sau studenţii săi evoluează, învaţă ceva nou, descoperă o lume ca şi cum ar fi lumea lor?
Demult am crezut în revoluţii. Acum cred în evoluţie.
Într-o ţară în care valorile sunt total inversate, în care ignoranţa, şmecheria şi bădărănismul sunt la mare preţ, a vorbi de educaţie şi cultură pare desuet. România a progresat în mod evident în ultimele trei decenii şi asta cu ajutorul UE şi SUA; de fapt, la presiunile instituţiilor internaţionale.
Însă, vom progresa cu adevărat durabil doar în momentul în care vom avea o un număr de oameni suficient de educaţi, o masă critică care să împingă societatea înainte. Acest lucru ar fi posibil cu o abordare de sus în jos (top-down), concepută şi implementată de lideri politici sau partide cu viziune şi determinare. Din păcate, această gen de abordare lipseşte cu aproape desăvârşire şi nu se întrevăd perspective optimiste în această privinţă.
Şi atunci ce ne rămâne de făcut?
Ca dascăl, chiar şi part-time, am renunţat să mai sper în miracole, însă nu mi-am pierdut speranţa. Mi-am spus că trebuie să continui să fac ceea ce am făcut dintotdeauna: să încerc să îi îndrum pe studenţii mei spre ceea ce cred eu că le va fi de folos în viaţă, spre ceea ce îi va ajuta să facă faţă provocărilor tot mai numeroase.
Dincolo de cunoştinţele cu care inevitabil trebuiau să se familiarizeze, i-am învăţat pe studenţii mei cât de importante sunt anumite deprinderi fundamentale pentru fiinţa umană: lecturarea unei cărţi, ascultarea unei bucăţi de muzică clasică în sala de concerte, vizionarea unei piese de teatru sau a unui film bun, vizitarea unui muzeu.
După modestele mele forţe, am încercat şi sper că am şi reuşit cel puţin parţial, să deschid noi orizonturi studenţilor mei, să le dezvălui lumi noi şi chiar, pentru unii dintre ei, „să schimb destine şi să modelez caractere“, cum spunea o studentă referindu-se la activitatea mea de dascăl. Este modul meu asumat de a încerca să fac ceva pentru ca România să meargă înainte.
Nu mică mi-a fost bucuria când zeci de studenţi de ai mei s-au înscris ca voluntari la Festivalul George Enescu şi la ediţia din 2017 şi anul acesta. Majoritatea dintre ei nu păşiseră vreodată într-o sală de concerte.
Pentru această ediţie am pornit în special pentru ei un blog în cadrul „Blogurilor Adevărul“ - „Culisele Festivalului George Enescu“. Veţi găsi aici comentarii şi impresii ale unor critici şi melomani, dar şi articole frumoase şi deosebit de sincere ale unora dintre studenţii voluntari la festival. Articolele celor din urmă, sunt, în general, impresii despre primii lor paşi în această lume nouă, cea a muzicii clasice, despre modul cum muzica şi performanţele artiştilor au reuşit să le schimbe modul de raportare la viaţă.
La linkul de mai jos puteţi să le citiţi articolele şi să îi încurajaţi pentru că, până la urmă, de ei depinde viitorul nostru, al tuturor.
Mihai Vacariu
Se încarcă comentariile...
