Moz-Art à la Haydn

Ansamblul „Les Dissonances“, cu  Xavier Philips la violoncel, va concerta de la ora 17.00, la Ateneu. În program vor fi lucrări de Schnittke, Enescu şi Brahms.

Un text de Mioara Bâscă

Ideea unei glume muzicale i s-a părut extrem de ofertantă compozitorului Alfred Schnittke (1934-1998), coleg şi bun prieten al compozitorului român Anatol Vieru. După o primă variantă pentru două viori, în 1977 elaborează cea de-a doua versiune a lucrării Moz-Art à la Haydn pentru două viori, două grupuri de coarde şi dirijor, care la rândul ei va fi urmată de alte două versiuni (1980, 1990) pentru alte combinaţii de instrumente.

Schnittke foloseşte tehnica colajului sonor utilizând fragmente scurte, adevărate efemeride, din diferite compoziţii mozartiene: Muzica de balet-pantomimă, K446/416d, Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi orchestră, K 364, Mica serenadă, K 525 şi altele, pe care le rupe, le lipeşte şi peste care compune propria muzică. Disonanţele şi derapajele modulante, care apar în tratarea acestor teme, induc ascultătorului surpriza şi nota de umor. În plus, valorifică light-designul, elementele de mişcare scenică a instrumentiştilor şi teatralitatea folosită de Haydn în Simfonia despărţirii, pentru a crea un adevărat spectacol în numai 12 minute.

O muzică vibrantă

La Mihăileni, în 1901, după ce împlinise 20 de ani, George Enescu (1881-1955) încheia Simfonia concertantă în si minor, pentru violoncel şi orchestră, op. 8. Cu un an înainte făcuse dovada stăpânirii exemplare a mijloacelor tehnice clasice compunând o capodoperă – Octetul op. 7 iar acum, termina o alta, în care descătuşase zăgazurile romantismului emoţional dând frâu liber fanteziei sonore. Urmând exemplul marilor romantici, Enescu scrie o lucrare cu violoncel obligat în care instrumentul solist ghidează şi impune traiectoria discursului muzical într-un întreg simfonic de-a dreptul rapsodic. Este o muzică vibrantă, străbătută de o pasiune generoasă, construită pe teme asemănătoare, neconflictuale. Sunt prezente pasaje de virtuozitate instrumentală dar acestea sunt organic integrate parcursului sonor, caracterizat de unitatea impusă de violoncelul solist orchestrei. Sub umbrela unei structuri formale romantice ca cea a fanteziei, suplă şi inedită, compozitorul realizează o sinteză din mai multe elemente: al formei, al combinării diferitelor principii – ciclic cu variaţional, liric cu dramatic. Mesajul vizionar al acestei compoziţii a început să fie înţeles de abia la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI.

Tumultul şi îndoiala

Ajuns la maturitate, cu o bogată experienţă componistică, Johannes Brahms (1833-1897) se hotărăşte să abordeze şi genul simfoniei. Cele dintâi schiţe ale Simfoniei I în do minor, op. 68, datează încă de la nivelul anului 1862 dar, în forma actuală, lucrarea a apărut în 1876 şi în anul următor a fost definitivată, după ce a mai suportat unele mici modificări cu ocazia tipăririi sale. Într-un profund respect pentru estetica muzicală a clasicismului şi a lui Beethoven în special, această creaţie brahmsiană reprezintă concomitent un fel de punct de sinteză al muzicii compuse de el până în acel moment şi are în structura sa germenii noii estetici a romantismului.

În arhitecturi sonore de o perfecţiune clasică, Brahms pune în valoare şi dezvăluie tumultul, îndoiala, frământările sufletului profund romantic. Simfonia are cele patru părţi tradiţionale, prima şi a patra începând fiecare cu câte o introducere contrastantă ca tempo, cu rol de captare a atenţiei pentru ceea ce va urma. Discursul muzical se împleteşte din temele muzicale care au o certă monumentalitate dar sunt încărcate de tensiuni ce le pun în mişcare şi le valorifică potenţialul expresiv. Lirismul şi valenţele poetice ale meditaţiei sunt trăsăturile distinctive ale părţilor a doua şi a treia. În ultima parte, ca un omagiu geniului beethovenian, tema principală are inflexiuni ce amintesc de Oda bucuriei. Din acest material sonor, Brahms, în stilul său propriu, înalţă un imn vieţii – grav, senin şi strălucitor.