Memoriile unei Prinţese moldave (III)

Maruca Cantacuzino FOTO Arhiva Festivalului „George Enescu“

În cuprinsul impresionantului volum de amintiri, scris de Maria Cantacuzino Enescu – „Memoriile unei Prinţese moldave“ – aceasta rememorează file din experienţele trăite alături de George Enescu.

Imaginile acestei iubiri de-o viaţă pentru George Enescu, în care sunt cuprinşi şi anii de tinereţe, au fost păstrate de către Maria Cantacuzino în filele amintirilor sale cu o emoţionantă fervoare, cu bucurie a rememorărilor tandre. Dar aceasta nu o împiedică să reţină şi alte aspecte din existenţa sa, în care autoarea se priveşte dintr-o perspectivă autocritică, faţă de relaţia cu marele muzician: „Îmi plăcea, înainte de apariţia lui Pynx – cum avea să-l numească mai apoi Maruca, preluând o expresie a lui Carmen Sylva – să-i fac să sufere pe bărbaţi. Pe soţul meu, în primul rând, fără ca să-mi poată reproşa o cochetărie ieftină. Legat de aceasta, Nicolae Lahovari m-a interpelat sever într-o zi, după ce uşa salonului s-a închis în urma oaspetelui ce mă salutase grav înainte de a se îndrepta spre Peleş, că nu aveam dreptul să-l distrug cum făcusem – un fel de a zice – cu alţii. La care am răspuns înţepată: uiţi că zeii sunt indestructibili, dragul meu Nicolae“. 

Într-adevăr, sentimentul Marucăi faţă de George Enescu avea să se manifeste altfel decât faţă de oricare alt bărbat din anturajul ei. Atitudinea aceasta o întrezărim în numeroasele referiri la marele artist, referiri în care se îmbină admiraţia, dragostea şi, poate, orgoliul de a-i fi fost în preajmă, depăşind astfel momentele dificile care, totuşi, au existat şi sunt repovestite în aceste Amintiri ale unei Prinţese Moldave: „Enescu şi Caravia au cântat pentru răniţi, în această dimineaţă, la Curtea Mare. Niciun rentier, niciun milionar, niciun înalt funcţionar al Statului nu se poate compara în generozitate cu Enescu. Pe lângă arta lui sublimă, el a împărţit victimelor din acest război nu numai rodul muncii sale supraomeneşti de artist, dar şi toate veniturile pământurilor sale“, notează memorialista, datând însemnarea 10 octombrie 1917, Tescani.

Sentimentul de afecţiune este reciproc, ceea ce încarcă derularea amintirilor cu un lirism patetic. Iată, într-o însemnare scrisă doar cu trei zile mai devreme, la 7 octombrie, se spune: „Cântul vieţii a tăcut în mine... totul a devenit cenuşiu şi rece, deşi în jurul meu strălucesc, în lumina soarelui, culori de chihlimbar, aur şi roşu aprins. Îmi lipseşte oare Pynx ? Venind aici, mi se părea că pot să respir exact pentru că el nu este aici; şi iată-mă ajunsă o umbră a mea, pentru că el rămâne încă departe de mine! Să vină, Doamne! Ca să trăiesc din nou şi să se aprindă iarăşi pentru ochii mei luminile Universului…“. La intensitatea aceasta de trăire, în taina trecutului, scena prinde apoi viaţă: „Iată că Pynx a ajuns să vină aici, ca un eliberator, în Tescanii copilăriei mele, singurul refugiu al meu, din calea lui, din calea elanului său prea pământesc şi a bucuriilor prea copleşitoare ale legăturii noastre. Îl aştept aşa cum bolnavul chinuit de spectrul insomniei aşteaptă ivirea zorilor“. 

Un întreg univers muzical

Solilocviul Marucăi este deosebit de interesant, mai ales dacă îl citim cunoscând că asemenea stări exaltate s-au mai repetat, atâta vreme cât relaţia sa cu George Enescu se desfăşura în afara unei permanente prezenţe a artistului, ceea ce trezea, desigur, unele stări contrariante, despre care Maruca avea să-şi aducă aminte mereu: „Sunt obsedată, chinuită deci?? – continuă memorialista. De o imagine, ca prima femeie din lume, eu, invulnerabila salamandră ce credea că poate vrăji fără să fie pedepsită pentru asta, că poate domina flacăra fără să se ardă. Ah ! ce obsesie demnă de ură, dar atât de dragă, umilitoare şi sublimă aberaţie, vindecată doar de timp şi de obişnuinţa eliberatoare… Ce înseninare  subită şi, în lumina soarelui, ce fanfară se aude când aflu că Pynx a ajuns chiar acum la Mama şi că, cel mult într-un sfert de oră, va fi lângă mine. Fără îndoială că a luat-o pe cărarea de peste câmp, ce conduce către vilă. De altfel, iată-l că vine, cu capul descoperit în soare, cu fruntea strălucitoare, cu privirea ridicată spre balconul din care îl privesc cum se apropie, încremenită în loc de o bucurie mută şi nebună“.

Privirea aceasta a ei îl urmăreşte pe artist lucrând, în clipele senine şi calme ale timpului petrecut împreună. Într-una dintre aceste notaţii, Maruca spune: „Viscolul face ravagii în jurul casei în care domneşte liniştea şi căldura dată de sobele cu coloane, care duduie, asemănătoare întru totul cu cele din copilărie, de la Tescani. George Enescu, cu capul lui leonin aplecat sub lampă, face neobosit semne hieroglifice pe hârtia de note şi-şi înalţă mereu, spre colţul în care tricotez, fără să mă vadă, privirea, în care citesc şi aud un întreg univers muzical“. ;