Mărturia necunoscătorului

Găsesc potrivit să încep cu o mărturisire: nu am fost adepta muzicii clasice de când mă ştiu. Am evitat să o ascult sau să o înţeleg, întotdeauna am fugit de aceasta cum, de altfel, fac majoritatea oamenilor în zilele noastre.

„Nu am fost“ - am spus-o la trecut pentru că astăzi ceva s-a schimbat; fiorii resimţit de pielea mea m-au făcut să înţeleg un lucru, pe care il pot rezuma în două cuvinte simple: emoţie şi copilărie. Sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte să descrie prestaţia Orchestrei Poloneze din această seară. Fie că m-am aflat în culise ori în public, fie că asistam la repetiţii ori că am văzut prestaţia finala,  pielea de găină m-a urmărit de-a lungul întregului spectacol.

Primul gând despre spectacol îi asemuia acestuia puteri actoriceşti şi-l transforma într-un fel de poveste cu prinţi şi prinţese. Parcă auzeam din nou melodiile poveştilor televizate din copilărie,  când cei doi îndrăgostiţi dansau. Şi în acea clipă am înţeles un lucru: am crescut cu ea. Unde „ea“ este această muzică pe care o regăseam, aidoma unui prieten îndepărtat.

Practic, fără să observăm, copilăria noastră a fost marcata de aceasta muzică, de aceste acorduri sublime. Poate nu o înţelegem sau poate o negăm, dar ea este peste tot. Este nevoie doar de urechi să o auzim şi de o inima să o simţim.

Atâta emoţie şi văzusem doar repetiţia. Adevăratul sentiment a fost, însă, în public, în timpul concertului. O împletire de clasic cu modern, de vechi şi nou, astfel încât bariera dintre cele doua stări - îmi place să le consider stări, nu momente, generaţii sau orice altă unitate fictivă de măsurare a timpului – era complet inexistentă. Tocmai se crease o nouă stare existenţială şi-mi plăcea la nebunie. Emoţia despre care vorbeam mai sus, cea a copilăriei, deja se amplificase la maximum. Am trăit acea muzică. Niciodată muzica n-a atins în mine asemenea praguri paroxistice până în această seară magică.

Concertul în sine a fost de poveste şi a fost realmente o poveste. A făcut din oameni mari din nou copii. Pentru mine fost un amalgam - tragedie, dramă, romantism, care m-a făcut să trec prin toate stările, iar pielea mea încă nu s-a liniştit după furia fiorilor.

„Cortinele pleoapelor voastre sunt toate ridicate“ - s-a auzit de pe scena la un moment dat. Fraza m-a marcat pentru că la mine, pe lângă cea a pleoapelor, s-a ridicat şi cortina inimii pentru muzica clasică. Pentru totdeauna.

După mult timp am reuşit să ascult din nou o poveste cu inima. Ca în copilărie. Mulţumesc!

Andreea Ghiorghe
Voluntar la Festivalul George Enescu