Maria Joao Pires şi muzicienii din Bremen

Maria Joao Pires şi muzicienii din Bremen

Maria Joao Pires

Concertul Filarmonicii germane de cameră din Bremen s-a deschis cu Uvertura în Re major D 590  de Franz Schubert. Compusă în anul 1817, prima dintre cele două uverturi „în stil italian” exprimă năzuinţa muzicianului de douăzeci de ani de a se face remarcat în cercurile înalte ale Vienei.

Un text de Lavinia Coman

 

Capitala era cucerită în totalitate, pe atunci, de faima operei italiene şi se afla sub dominaţia absolută a muzicii lui Rossini. Sarcina autoimpusă de a crea o pastişă a stilului italian de operă îi reuşeşte de minune lui Schubert, de vreme ce era familiarizat cu acesta în urma studiilor îndelungate cu maestrul Antonio Salieri. În interpretarea muzicienilor din Bremen, introducerea în Adagio s-a depănat pe îndelete, ca o arie nostalgică. Mişcarea rapidă, Allegro giusto, a avut caracterul meridional luminos, cu intervenţii poznaşe la flaut, oboi şi clarinet, în stilul virtuozităţii vocale italiene. Am putut recunoaşte chiar, citate, crâmpeie din arii de Rossini, care se auzeau, fredonate peste tot, în capitala imperială. Exerciţiul reuşit de imitaţie stilistică s-a încheiat cu o coda spumoasă ca un final de  opera buffa.

Momente tensionate

Revelaţia concertului s-a produs îndată ce Maria João Pires a atacat Concertul în fa minor pentru pian şi orchestră de Chopin. Am fost cuceriţi pe loc de sunetul amplu venit de sub degetele unei făpturi firave. În mişcarea Maestoso s-a conturat un discurs încântător, creat de o interpretă chopiniană desăvârşită. Părea că sufletul ei cântă în mii de feluri, frazele se înlănţuiau, modelate cu har. Fiecare modulaţie, fiecare inflexiune, trecere sau accent expresiv erau subliniate cu naturaleţe, ca şi cum artista ar fi spus cu drag o poveste de mult ştiută. Nu poate fi uitată starea de vis creată în mişcarea lentă, Larghetto. Momentele tensionate survenite pe parcurs s-au consumat firesc şi tot astfel au fost aplanate spre încheiere, lăsându-ne cu amintirea de neşters a unui dialog feeric dintre pian şi fagot, apărut din senin, pentru prima dată, după zeci de audiţii ale acestui concert. Partea a treia, Allegro vivace, s-a conturat ca o mişcare legănată, purtată cu eleganţă, în contrast cu versiunile „războinice” ale atâtor alţi pianişti. Şuvoiul de vitalitate al ritmului de mazurcă a fost îmblânzit de muzicalitatea unei comunicări afectuoase dintre solistă şi orchestră. Întregul concert a fost de o frumuseţe incredibilă. Aplauzelor declanşate, artista le-a răspuns cu încă un moment magic, suplimentul fiind o suavă Bagatelă de Beethoven.

O reverenţă tandră de rămas bun

După pauză, orchestra din Bremen, dirijată de Trevor Pinnock, a prezentat Simfonia nr. 92 în Sol major de Joseph Haydn. Supranumele Oxford i-a fost adăugat după anul 1791, când compozitorul, eliberat de servitutea de la Esterhaza, a întreprins o primă călătorie triumfală în Anglia. Cu ocazia primirii titlului de doctor honoris causa, maestrul a dirijat această simfonie la renumita universitate din Oxford. În versiunea muzicienilor din Bremen, introducerea lentă, Adagio, a sunat transparent, cu o linişte căreia spre sfârşit i s-a adăugat o trăsătură dureroasă. Apoi cerul s-a înseninat din nou, odată cu intrarea în Allegro spiritoso. S-a instalat o ambianţă elegantă, sugerată de cadrul serbărilor galante de la reşedinţele princiare, pentru care această muzică era creată. S-au profilat contraste de culori şi nuanţe, accente şi efecte cromatice care au înviorat evoluţia mişcării. În partea a doua, Adagio, tihna, buna măsură, starea de împăcare cu lumea au fost transmise prin caracterul prietenos al liedului reluat şi prelucrat variaţional. A urmat o izbucnire de forţă luptătoare, care a tulburat pacea de la început. Situaţia s-a reechilibrat prin revenirea calmului. Partea a treia, un Menuet  exuberant, a sugerat  graţia dansurilor de curte. Ultima parte, Presto, a avut verva haydniană, specifică unui final scânteietor. La sfârşit, am primit ca supliment un delicios Antract din Muzica la Rosamunde, o reverenţă tandră de rămas bun.

În concluzie, am preţuit evoluţia unui dirijor temeinic şi a unei oneste orchestre germane, cărora le mulţumim cu deosebire pentru a fi fost partenerii loiali ai unei pianiste geniale.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările