Magia lui Mehta

Magia lui Mehta

Zubin Mehta a venit la Bucureşti în ciuda unor probleme de sănătate

Orchestra Filarmonicii din Israel, dirijată de Zubin Mehta, va susţine, de la ora 20.00, cel de-al doilea concert la Sala Palatului, în seria „Mari orchestre ale lumii“.

Un text de Despina Petecel Theodoru

Deloc întâmplătoare, asocierea celor doi compozitori oferă posibilitatea scrutării ideii de Destin din două perspective, diferite ca tratare muzicală, dar consonante în privinţa manierei în care e rezolvat inerentul conflict dintre om şi Destinul propriu sau/şi universal: seninătatea, în urma descifrării şi înţelegerii rostului său de pregătire pentru veşnicie.     
 
George Enescu (1881-1955) – „Vox Maris“. Marea – subiectul predilect al pictorilor şi muzicienilor impresionişti – constituie şi motivul tematic al poemului enescian, opus postum, cu o istorie care a stârnit numeroase controverse în privinţa datei compunerii lui, din pricina rătăcirii partiturii originale în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Unii exegeţi o plasează în preajma anului 1950, iar muzicologul Pascal Bentoiu e de părere că schiţarea sa ar data din 1925, şi că punctul final ar fi fost pus în jurul anului 1929. 
 
Enescu proiectează aşadar planul vocal-simfonic al acestui opus 31, concomitent cu etapele definitivării operei Oedipe (1921-1931). Astfel se explică frecventele aluzii, inflexiuni, reminiscenţe provenite din structura componistică a „operei vieţii“ lui Enescu. 
 
Marea e doar un pretext programatic pentru compozitor. Ea reprezintă de fapt simbolul „psihismului adânc” (cf. Jung), metafora dimensiunii spiritual-umane clădită pe triada viaţă-moarte-resurecţie in aeternum. Căci, ceea ce-l preocupă în continuare pe Enescu rămâne Destinul enigmatic al omului, integrat şi dependent de Destinul cosmic. 
 
Cele 7 Episoade identificate de către Pascal Bentoiu se succed în crescendo: de la reveria privirii transfigurate purtată la unison pe deasupra apelor, trecând prin dorul de veşnicie al fiinţei – cântecul matelotului (tenorul), „les canots à la mer” – apoi prin prevestirea pericolelor la care se expun cei încă neiniţiaţi în tainele incomensurabile ale Destinului – remake al înfruntării dintre Oedip şi Sfinx? – pentru a ajunge, în urma bulversării furtunoase a conştiinţei (strigătul sopranei), la revelaţia Adevărului („urletul descendent al corului“: miserere, Domine, miserere) şi la integrarea fiinţei în eternitate, când corul de femei („sirene antice“) menţine starea de plutire visătoare, imponderabilă, comparabilă cu cea a Eumenidelor din finalul operei Oedipe. 
 
VIAŢĂ, MOARTE, VEŞNICIE
 
Gustav Mahler (1860-1911) – Simfonia a IX-a în Re major. Şi pentru Gustav Mahler, creaţia era o problemă destinală, de viaţă/moarte/veşnicie. Spre deosebire de alte simfonii ale sale, Simfonia a IX-a debutează cu o mişcare lentă – Andante comodo – cu tentă sumbră, ca un murmur sau geamăt al naturii născânde ori, poate, muribunde, amintind de începutul Simfoniei I, şi ea în Re major, cu menţiunea „ca un murmur îndepărtat al naturii”. La suprafaţă, Mahler pare bântuit de spectrul morţii (în acea perioadă chiar suferea de efectele chinuitoare ale unei boli cardiace), dar lăuntric e înseninat de tainicul elan al speranţei în veşnicie, în acel paradis niciodată pierdut al copilăriei (Cornul fermecat al băiatului), din care-şi face scut până în ultima clipă – Cântecul pământului e traversat şi se încheie cu repetarea misterioasă a aspiraţiei întrupate în cuvânt: ewig, ewig (veşnic, veşnic). 
 
Paroxismul disperării mahleriene se apropie, în prima mişcare, de imaginea terifiantă a Dezastrelor lui Goya, şi e potenţat de semnalele alămurilor – la rândul lor perpetuând duritatea tragică a semnalelor de Destin din Simfoniile a III-a şi a V-a ale aceluiaşi Mahler. Despre secţiunea a doua, în tempo de ländler relaxat, s-a spus că ar fi alcătuită din trei tipuri de dansuri: un ländler austriac, grotesc şi ironic, un Vals şi un ländler foarte lent. Rondo-ul burlesc, foarte sfidător – cum precizează autorul însuşi – prelungeşte atmosfera mişcării anterioare. Şi totuşi, spiritul contrapunctic, ce animă întreaga secţiune, destructurează, alienează în loc să echilibreze dezordinea şi deruta interioare! 
 
Mahler devine acum grotesc şi serafic, tragic şi visător, morbid şi transfigurat – cu alte cuvinte, e de o instabilitate psihică ce-i anulează identitatea spirituală, pe care nu reuşeşte să şi-o restabilească atât de uşor: pe de o parte pentru că nu încetează s-o persifleze (vezi dialogul clownesc al suflătorilor), pe de altă parte întrucât oglinzile cu memorie sunt tot mai deformante, reflectând realitatea încă şi mai denaturat decât la început! Finalul, un Adagio foarte lent, chiar reţinut se prezintă într-un contrast absolut nu doar cu atmosfera Rondo-ului, ci şi cu primele două mişcări. 
 
Impresia e cea a unui Adagio simfonic brucknerian sau chiar a Preludiului la unison de George Enescu (să nu uităm că Mahler va dirija Suita I în Do major a compozitorului român în 1911, într-unul dintre turneele sale de dirijor în Statele Unite). Modulaţiile, ca şi scările intervalice ascensionale incandescente, amintesc de tehnica folosită de Bruckner în multe dintre partiturile lui simfonice şi vocal-simfonice. S-ar putea spune că Simfonia a IX-a, a lui Gustav Mahler, funcţionează aidoma unui organism extrem de bine reglat interior, deşi cu o aparenţă haotică. În ultimele pagini ale partiturii, viorile citează tema celui de-al patrulea  dintre Cântecele copiilor morţi unde e sugerată „adăstarea lor eternă, pe înălţimi intangibile muritorilor, vegheaţi de strălucirea soarelui“...
 
Simfonia a IX-a în Re major a fost cântată postum în primă audiţie în 1912, la Viena, sub bagheta lui Bruno Walter. 
 
Un cor de excepţie
 
Corul Filarmonicii „George Enescu“ (foto), înfiinţat în 1950, reprezintă, de mai bine de o jumătate de secol, al doilea pol muzical de anvergură al instituţiei muzicale bucureştene. Începând cu 1990, Corul Filarmonicii „George Enescu“ a luat parte la manifestări extraordinare în viaţa muzicală din România. Astfel, ansamblul a avut posibilitatea să colaboreze în 1995 cu marele compozitor polonez Krzysztof Penderecki, iar în 1998 a realizat împreună cu Orchestre National de France şi Lawrence Foster o variantă de concert a operei „Oedipe“ de George Enescu, în cadrul Festivalului Internaţional omonim. Din 1997, Corul Filarmonicii este condus de dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner.
Iosif Ion Prunner
 
Dirijorul Iosif Ion Prunner (foto dreapta) s-a născut la Bucureşti într-o familie de muzicieni. A debutat ca pianist la vârsta de şase ani şi a cântat pe scena Ateneului Român opt ani mai târziu.
Absolvent al Universităţii de Muzică din Bucureşti, a studiat pianul şi dirijatul cu Zoe Popescu, Ana Pitiş şi Sergiu Comissiona, printre alţii.
În 1991 a înfiinţat Fundaţia şi Orchestra de cameră „Constantin Silvestri“, iar în 1996 a fost directorul Concursului internaţional de dirijat cu acelaşi nume. Cristian Mandeal i-a încredinţat, în 1997, conducerea Corului Filarmonicii.
A susţinut concerte în Europa şi Asia şi a colaborat cu ansambluri precum: Filarmonica din München, Filarmonica „Arturo Toscanini“, Orchestra Festivalului din Varşovia, Orchestra Philharmonia din Londra şi Orchestra Naţională a Franţei.
 
Orchestra din Israel este condusă de Mehta din 1968
 
Orchestra Filarmonică din Israel, înfiinţată în 1936 de către violonistul Bronislaw Huberman, a susţinut primul concert în luna decembrie a aceluiaşi ani, sub bagheta lui Arturo Toscanini. În 1968, maestrul Zubin Mehta a fost numit consilier muzical al ansamblului, iar în 1977 a devenit director muzical. Orchestra a mai găzduit dirijori precum Leonard Bernstein, Kurt Masur şi Yoel Levi. Cel din urmă a devenit dirijorul principal invitat, din sezonul 2001-2002.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările