Mădălin Voicu: „Enescu trebuie să facă parte din repertoriul oricărui dirijor“

Mădălin Voicu: „Enescu
trebuie să facă parte din repertoriul oricărui dirijor“

Mădălin Voicu ne-a vizitat în redacţia „Adevărul“ FOTO: Eduard Enea

Cunoscutul dirijor Mădălin Voicu a condus sâmbătă, la Ateneul Român, Orchestra de Cameră „Bucureşti“ – Ion Voicu într-un program exclusiv Mozart, avându-i ca solişti pe francezul Pierre Amoyal şi pe tânărul Ştefan Tarara. În interviul pe care ni l-a acordat pentru ziarul Festivalului Enescu, el explică de ce (exclusiv) Mozart şi rememorează amintiri despre tatăl său, marele violonist Ion Voicu, de altfel una dintre descoperirile lui Enescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ce înseamnă Festivalul Enescu pentru dvs.? Care-i cea mai importantă amintire de la ediţiile precedente?
Mădălin Voicu: Pentru familia Voicu a însemnat nu numai participarea, ci şi întânirea cu marii artişti ai vremii. Din anii ’50, Ion Voicu a făcut parte din elita muzicienilor. A reuşit la fiecare festival să invite mari personalităţi datorită numai prieteniei şi amiciţiei care-i lega, cum ar fi de exemplu Arthur Rubinstein, Yehudi Menuhin, Isaac Stern sau Mstislav Rostropovici. Am fost la rândul meu director artistic al festivalului din 1995. Am reuşit să clădim în timp festivalului un blazon binemeritat. Cred că Enescu merita asta, fiind una dintre marile figuri ale muzicii contemporane (mă refer la secolele XIX şi XX). Am reuşit să ajungem cu festivalul deja pe locul 4 din lume, ceea ce este mai mult decât onorant. Trebuie să păstrăm acest statut şi să construim plecând de aici.

„Enescu l-a descoperit pe tata“

Ce înseamnă Enescu şi muzica lui pentru dvs.? Aţi cântat mult Enescu?
Consider că cele mai cunoscute lucrări ale lui Enescu trebuie să facă parte din repertoriul oricărui dirijor şi interpret contemporan. Mă refer la sonatele pentru vioară şi pian (pe care le-a cântat mult şi tatăl meu), la Rapsodii, la Simfonia I. Toţi marii dirijori din lume ar trebui să le cânte. Enescu este egalul lui Stravinski, Boulez, Şostakovici, mă refer la generaţia lui (Boulez este în viaţă, la 90 de ani – n. red.). Să vă mai spun ceva despre Enescu. A fost unul dintre primii profesori de vioară ai tatălui meu, Ion Voicu, practic Enescu l-a descoperit pe tata. Venea des la concertele lui după aceea, ceea ce însemna un gir, pentru că Enescu nu venea la concertele oricui. Ion Voicu mergea la Sinaia, la cursurile de vară ale lui Enescu. Dintre soliştii de marcă este singurul care l-a avut ca profesor pe Enescu, mă refer la români, pentru că altfel toţi ştim că Enescu a fost profesorul lui Yehudi Menuhin.

Cum i-aţi ales pe cei doi solişti pentru concertul de sâmbătă? Aţi mai cântat cu Pierre Amoyal? Dar pe Ştefan Tarara, l-aţi remarcat la concursul de anul trecut, pe care de altfel l-a şi câştigat?
Acest concert mi-a fost „comandat“, ca să zic aşa, de către producătorii festivalului, Fundaţia ARTEXIM, pentru că Orchestra de Cameră „Bucureşti“ – Ion Voicu, pe care o dirijez, împlineşte 40 de ani de existenţă, iar eu 50 de ani de activitate artistică...

Mulţi înainte!
Prin urmare, şi cei doi solişti mi-au fost propuşi de producători. Sigur că îl cunoşteam pe Pierre Amoyal, iar pe Ştefan Tarara l-am apreciat anul trecut, când a câştigat concursul de vioară. Ei doi au cântat Concertone pentru două viori şi orchestră de cameră în Do Major de Mozart, o lucrare care se interpretează pentru prima dată în România. Este o piesă muzicală care se cântă destul de rar, nu ştiu de ce, pentru că este superbă, puţini dirijori şi interpreţi au auzit-o live cum sună.

Dar cum v-aţi armonizat cu soliştii, dacă n-aţi mai lucrat până acum împreună?
Păi am avut repetiţii vineri şi sâmbătă.

„Am şapte simfonii de Mozart în repertoriu“

De ce Mozart? De ce exclusiv Mozart?
Lucrurile stau în felul următor: cei doi violonişti şi-au dorit să cânte acest Concertone împreună, ei au ales bucata, prin urmare m-am gândit să îmbrac această piesă cu alte pagini mozartiene, adică frumosul Divertisment în Re Major şi Simfonia nr. 40 în sol minor, pentru că se pretau unei orchestre de cameră, cu care cânt eu. Am şapte simfonii de Mozart în repertoriu, printre care 35 (Hafner), 33, 38, toate-mi plac foarte mult, dar de exemplu nu puteam să cânt nr. 41 („Jupiter“) pentru că e la o scară mai mare, aş fi avut nevoie de o orchestră mai mare.

Totuşi, ce vă spune, ca muzician, Simfonia nr. 40 mozartiană, una dintre singurele două simfonii în cheie minoră pe care Mozart le-a scris (alături de nr. 25, tot în sol minor)? V-a atras această tonalitate minoră?
Nu, nu neapărat. După părerea mea, 40-ul este simfonia care face trecerea de la clasicismul lui Mozart la un fel de proto-romantism, i-aş spune. Cred că Beethoven s-a inspirat din acest Mozart (şi la Beethoven este o trecere similară, a III-a „Eroica“ fiind punctul de ruptură, cel în care Beethoven devine Beethoven, romanticul). Mozart este de multe ori un compozitor oficial, care compunea lucruri „frumoase“ pentru curţile princiare, nobiliare care-i angajau la urma urmei pe artişti (cazul şi al lui Haydn cu familia Esterhazy – n. red.), dar şi un deschizător de drumuri. Haydn, şi Mozart, chiar şi Salieri aş spune, construiseră ceva pe care Mozart era destinat să-l continue. (Filmul „Amadeus“ spune mult despre aceste lucruri.) Este ca în cazul formaţiei Beatles, dacă ştiţi despre ce vorbesc... Au început cu cântece destul de uşurele, în maniera rock’n’roll, pentru a continua cu o muzică din ce în ce mai experimentală.

„Mozart respingea răul“

Aşa cred şi eu, Mozart este cu un picior în muzica de până la el – muzica secolului XVIII, preclasică şi clasică – şi cu un altul în viitor, mai ales în ultima sa perioadă de creaţie. Împărtăşiţi părerea lui Nikolaus Harnoncourt că ultimele trei simfonii mozartiene – 39, 40 şi 41 – ar trebui să fie privite ca o operă continuă, că Mozart le-a gândit ca pe un întreg? Harnoncourt dă şi argumente în acest sens...
Într-adevăr, Mozart dă impresia că n-a reuşit în 39 să-şi spună tot punctul de vedere, tot ce avea să ne comunice, aşadar cele trei simfonii formează un trinom, un triumvirat al compoziţiilor mozartiene, un fel de testament artistic. Ele sunt, de altfel, şi compuse într-un timp foarte scurt, de câteva săptămâni. Desigur, Mozart nu prevedea că va muri atât de curând. Pe de altă parte, Simfonia nr. 40, pe care am cântat-o sâmbătă, este una extrem de optimistă, de eclatantă. Dă impresia că geniul lui Mozart respingea tot ce este rău, negativ, e ceva extrem de luminos.

Mă gândesc acum, după tot ce-mi spuneţi, cum ar fi putut să continue Mozart, dacă nu ar fi murit atât de tânăr... Spuneţi-ne ceva despre tatăl dvs., Ion Voicu, pe care nu l-aţi mai spus până acum.
În perioada anilor ’50-’90, Ion Voicu a fost un exemplu de disciplină, rigurozitate, curiozitate intelectuală. Un om de un optimism uneori infantil (nu în sens peiorativ), aşa cum vorbeam despre Mozart. A animat viaţa culturală de la noi, deşi 6-8 luni pe an stătea în străinătate, chiar şi în acele vremuri, pentru că, aşa cum v-am spus, făcea parte din elita muzicienilor, şi era vorba de faima ţării, nu numai de a lui. Îmi mai amintesc o vorbă pe care mi-o spunea, apropo de foştii şi actualii diriguitori ai culturii: „Decât să fii mediocru, mai bine să fii idiot“!

Fiul lui Ion Voicu

Mădălin Ştefan Voicu s-a născut pe 10 iulie 1952 şi este un politician român de etnie romă, de profesie violonist şi dirijor. Este fiul violonistului Ion Voicu. A studiat vioara la Conservatorul de Muzică Bucureşti, apoi dirijatul. A concertat împreună cu tatăl său, şi cu alţii, în ţară şi în străinătate. Fiul său, Mădălin Voicu Jr., este pianist. De asemenea, fiica, Ioana, este violonistă, iar celălalt băiat, Tudor, activează şi el în sfera muzicii, însă cea modernă, fiind DJ de muzică house. În legislatura 1996-2000 a fost ales în municipiul Bucureşti pe listele Partidei Romilor. La alegerile din anul 2000 a fost ales deputat de Giurgiu din partea Partidului Social Democrat. În mai 2010 a fost exclus din PSD. A candidat la alegerile parlamentare din 2012 din partea USL în judeţul Constanţa. Are doi copii, Ştefan şi Ion, împreună cu pictoriţa Carmen Olteanu, cu care este împreună din 2005.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările