Lausanne – ziua a doua, cu Cristian Budu; La Scala – primul concert

Cristian Budu

A doua zi de concert a elveţienilor a fost mai puţin fastă decât prima, dar interesantă, mai ales pentru prezenţa pianistului Cristian Budu, brazilian cu părinţi români, câştigător al concursului Clara Haskil în 2013, urmat, după trei ani, de un debut discografic aplaudat cu un disc de Bagatelle şi Preludii de Beethoven, respectiv Chopin.

într-o joi, 2 Septembrie, la Ateneul Român Mozart: Simfonia nr. 31 în re major K. 297/300a, Paris Schumann: Concertul în la minor pentru pian şi orchestră op.54 George Benjamin: Canon şi Fugă Haydn: Simfonia nr. 82 în do major Hob. I:82, Ursul Orchestra de Cameră din Lausanne Cristian Budu – pian Joshua Weilerstein – dirijor

În deschiderea după amiezii, a fost însă Simfonia Paris a lui Mozart, o bijuterie, interpretată cu entuziasm şi dirijată cu energie de Joshua Weilerstein, dar relevând, în acelaşi timp, şi limitele acestui ansamblu. La fel ca în ultimele apariţii sub conducerea lui Christian Zacharias la Festival, cu programe de Mozart, agreabilul a dominat, ca idee generală urmărită cu obstinaţie. Însă o eleganţă nu atât naturală cât construită, ca un zâmbet profesionist care se transformă într-un rictus când te apropii de el. Contrastele dinamice tare-încet au înlocuit expresivitatea şi vibraţia. Având în vedere că s-a cântat pe instrumente moderne, standardul în domeniu ar fi Academy of St Martin in the Fields (prezenţi şi ei în Festival săptămâna viitoare), dar suntem departe de sonoritatea rezonantă a britanicilor. Cu toate acestea, articulaţia a ridicat mult mai puţine probleme decât cele insurmontabile cu care se confruntă indisciplinatele falange româneşti, astfel că impresia generală a rămas foarte bună. Dar nu prin comparaţie cu cei mai buni din acest repertoriu, ci cu cei mai slabi.

Situaţia s-a schimbat radical în Concertul de Schumannn. Un etalon recent ar fi concertul de la Ateneu al  Danei Ciocârlie, aureolată de premiul Chocs de l’année al revistei Classica, cu Christian Badea dirijând orchestra Filarmonicii, acum doi ani. Însă Cristian Budu e o specie de pianist aparte. O tuşă fermă, à la Lipatti, sobră şi sensibilă în acelaşi timp, a făcut captivantă prima parte a Concertului. Foarte sobru şi concentrat, pianistul brazilian a oferit o lectură atentă şi minuţioasă în continuare, pe care acompaniamentul lui Weilerstein a completat-o cu vervă şi în final a rezultat un moment foarte bun. Dublat de un encore sud-american, un vals cu care Dudu a cucerit o audienţă deja impresionată şi surprinsă de maturitatea artistică a acestui promiţător pianist.

Canonul şi Fuga de Benjamin n-au ridicat nici un fel de probleme, dar merită amintite pentru clasicismul lor, neobişnuit pentru un compozitor contemporan, autor de opere moderne precum Written on Skin sau Lessons in Love and Violence. Însă plictiseala a revenit în Simfonia de Haydn, în care problemele legate de expresivitate s-au accentuat.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.