INTERVIU Teologul Zareh Baronian: „Muzica este echilibru, într-o viaṭă plină de probleme”

Preotul Zareh Baronian FOTO Wikipedia

Dacă mergi la concertele Filarmonicii George Enescu, nu poṭi să nu remarci profilul de efigie al unui meloman, care stă invariabil în loja 18. Este Părintele Zareh Baronian, mare iubitor de muzică ṣi lider spiritual al comunităṭii armene. O comunitate care, de peste ṣase veacuri, a devenit parte integrantă a poporului roman, fără a-ṣi pierde identitatea culturală.

Din 1982 Părintele Baronian are permanent abonament la Ateneul Roman, iar din 1993 a adăugat pe lista constanṭelor sale ṣi Sala Radio.

Arhimandritul Bisericii Armene din Romania aparṭine unei lumi în care educaṭia, inclusiv cea muzicală, făcea parte din ecuaṭia vieṭii însăṣi: se poate spune că ṣi-a urmat vocaṭia, păṣind pe urmele bunicilor săi, amândoi preoṭi.  

“Sfânta Scriptură a fost creată prin muzică”

Zareh Baronian   -De mic copil mi-a plăcut muzica. Din fragedă tinereṭe am fost coleg cu Tumagianian, vestitul bariton, ṣi am luat lecṭii de canto cu mătuṣa lui, soprană  la Opera Română din Bucureṣti. In plus, am cântat patru ani în fanfara Liceului Pedagogic, pe care l-am frecventat la Erevan, între anii 1956 - ’59. Fără să ṣtiu pe atunci că voi deveni preot, mi-am urmat chemarea spre muzică, ce face parte din creaṭia lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură a fost creată prin muzică ṣi cu muzică.

Sanda Visan -Totuṣi, la început a fost cuvântul.

Z.B. - Cuvântul a fost spus melodic. Vechiul Testament este plin de muzică: toată creaṭia corală, psaltică, primele instrumente de percuṭie ṣi de suflători, primele intervenṭii în viaṭa de toate zilele ṣi pe câmpul de luptă, la toate popoarele.

Pentru mine, muzica este echilibru. Cât timp am fost în funcṭia de vicar, în cadrul arhiepiscopiei armene, dar ṣi acum, când sunt la pensie, muzica este pentru mine hrană sufletească ṣi echilibru. Intr-o viaṭă plină de probleme.

S.V. - În 1956 spuneṭi că eraṭi la Erevan. La prima ediṭie a Festivalului Enescu, din 1958 aṭi fost prezent?

Z.B. - Nu eram în Bucureṣti, ci la Liceul pedagogic din Ereven. In intervalul ‘56-‘59 am fost permanent prezent la spectacolele de operă ṣi balet ale Operei de stat Spendiarian, din Erevan, care  pot spune că era copilul minune al Balṣoi-ului din Moscova. Pe scena acestei opere am cunoscut mulṭi solişti ai Operei din Bucureṣti. Apoi, ca student la Academia teologică rusă din Moscova, am mers ṣi la Balṣoi.

“Glasul trebuie să aibă sunet”

S.V. - Ce mari artiṣti români aṭi cunoscut la Erevan?

Z.B. - L-am cunoscut pe un mare tenor, Ion Piso. Cânta în Traviata si Rigoletto, unde, la cererea publicului, a interpretat de trei ori aria La donna e mobile. In pauză m-am prezentat, i-am spus că sunt student. Eram foarte emoṭionat ṣi eu, ṣi dânsul, fiindcă mă auzea vorbind limba română, pe pământ armenesc. Cântînd el la Cluj ṣi în alte ṭări, eu nu l-am revazut decât după 30 de ani, în casa maestrului David Ohanesian, la Bucureṣti.                                                                                    

Tot la Erevan l-am cunoscut pe marele dirijor Egidio Massini, care a dirijat Traviata. M-am prezentat ṣi maestrul nu prea înṭelegea: armean vorbind româneṣte? S-a dumirit: e de-al nostru! Când am ajuns ṣi eu preot, în 1965, peste câteva luni dânsul se stingea din viaṭă. Am mai cunoscut la Erevan o altă personalitate a operei, Elena Dima Toroiman. Nu mai zic de Garbis Zobian, de David Ohanesian, sau Zenaida Pali.

S.V. - Aṭi rostit numele lui Ohanesian. Aṭi vorbit vreodată cu marele interpret despre rolul pe care l-a făcut în Oedip?

Z.B. - Deṣi nu sunt muzician, ci doar iubitor de muzică, îndrăznesc să spun că în 1958,  când Silvestri l-a desemnat pe Ohanesian pentru rolul principal, a fost foarte inspirat: a lăsat o amprentă de neṣters în istoria Operei Române.

S.V. - Dar despre dificultăṭile creării rolului aṭi vorbit?

Z.B. - După cum au spus ṣi alṭii, a fost născut pentru acest rol. Ohanesian a fost un talent nativ, mare muzician. Nu avea nevoie de repetiṭii, citea la prima vedere.  A interpretat rolul până târziu, în 1984, când a ieṣit la pensie. Apoi alṭi cântăreṭi români l-au preluat : Stefan Ignat, care a fost îndrumat ṣi de maestrul Ohanesian, ca ṣi interpreṭi străini, în cadrul Festivalului George Enescu.

S.V. - Opera Oedipe s-a jucat vreodată la Erevan?

Z.B. - Nu, dar cred că s-a jucat în Grecia, iar în 1963 Opera Română a făcut un turneu la Paris, cu Brediceanu la pupitru. La Erevan însă opera nu s-a cântat. Am auzit că s-a cântat mai târziu la Moscova.

S.V. – Care a fost prima ediṭie de Festival Enescu la care aṭi participat?

Z.B. - Mult mai târziu. Când m-am întors în ṭară, mi-am reluat activitatea bisericească ṣi spirituală,  urmând la zi trei ani de doctorat, la Facultatea de teologie ortodoxă română, a Institutului Teologic din Bucureṣti. Aici s-a pus ṣi se pune accent pe calităṭile vocale ale candidaṭilor. Vorba lui Ohanesian: glasul trebuie să aibă sunet. Chiar sunt câṭiva preoṭi care fac parte din coralele unor instituṭii muzicale: la radio sunt vreo trei preoṭi, care sunt legaṭi ṣi de viaṭa muzicală. Ne întâlnim din când în când în sălile de concerte.

 “Nimeni nu-ṣi aduce aminte cine a fost prim-ministru când a murit Beethoven”

S.V. – Cu profilul său de azi, ce vi se pare că aduce Festivalul Enescu publicului român ṣi României?

Z.VB. - In viaṭa unui popor, pe prim plan de “arătare”, cum spunem noi, este cultura. Nimeni nu-ṣi aduce aminte cine a fost prim-ministru în 1827, când a murit Beethoven, sau când a creat Enescu opera Oedip sau Poema romana. Fiindcă valoarea unui popor stă în valoarea sa culturală. Celelalte valori: politice, militare, economice, administrative, sportive chiar, se dau uitării, pe când creaṭia culturală nu are moarte.

S.V. -Desigur, dar vă reamintesc că nicio creaṭie culturală nu poate exista în absenṭa punerii în operă a celorlalte valori despre care vorbiṭi.

Z.B. - Un stat modern, bine intemeiat trebuie să încurajeze cultura, viaṭa muzicală. Ṣi în timpul comunismului - ṣi mă gândesc la Uniunea Sovietică – ei îi încurajau pe artiṣti, premiindu-i, obicei la care au revenit azi. Să recunoaṣtem că soliṣtii îṣi sacrifică vocea. Imi spunea Ohanesian că, timp de 3 ore pe scenă, avea pulsul 120. Emoṭia unui artist de operă în faṭa publicului, a dirijorului, a orchestrei este un adevărat sacrificiu. Acest mare consum al interpreṭilor trebuie apreciat de conducerile statelor.

Cred că statele europene îṣi apreciază valorile culturale, la noi însă e o delasare din când în când, chiar faṭă de Festivalul Enescu: s-a pus problema cât va costa, cât va cheltui Ministerul Culturii sau primăriile, pentru concertele din ṭară. Este absurd, astfel de discuṭii nu fac bine ṭării. Este un motiv de mândrie pentru statul român că are capacitatea de a organiza, odată la doi ani, un festival de asemenea dimensiuni.

S.V. - Aveṭi soliṣti, dirijori, interpreṭi favoriṭi?

Z.B. - Ca orice om, am favoriṭi, dar nu numai în muzică. Nu îmi plac însă ierarhizarile de tipul: un bariton e mai bun decât celălalt. Sunt roluri unice. După părerea mea, nu a avut un Bărbier mai mare Opera Română decât Herlea, nici un Oedip, ca cel al lui Ohanesian, sau un Falstaff ca cel al lui Petru Stefănescu Goangă. Toṭi, artiṣti incomparabili, foarte sensibili, precum Herlea, sau, în alte timpuri, Ṣerban Tasian sau Valentina Creṭoiu, căreia i-am fost duhovnic ani de zile: o femeie  sensibilă ṣi credincioasă. La fel este colegul meu de ṣcoală, Eduard Tumagianian. Am relaṭii apropiate cu acest mare bariton elveṭian, care a cântat mult în străinătate, dar ṣi la Bucureṣti, unde a interpretat Nabucco,  Germont, în Traviata, Rigoletto, Simon Boccanegra , Macbeth ṣi alte roluri.

S.V. - Dacă ieṣim din domeniul operei ṣi intrăm pe tărâmul concertisticii, ce preferinṭe aveṭi?

Z.B. - N-am să uit pe violoncelista Natalia Gutman, sau pe pianista Elizabeta Leonskaja. Dar ṣi artiṣti ca Valentin Gheorghiu, un om ṣi un interpret extraordinar de sensibil, Dan Grigore, un interpret de mare anvergură, oameni cu care ṭara noastră se mândreṣte ṣi care ar trebui să fie apreciaṭi de factorii de decizie din domeniul culturii.

S.V. - La această ediṭie a Festivalului a revenit, după câṭiva ani, Sir Neville Marriner, la pupitrul orchestrei Saint Martin in the Fields.

Z.B. - E un dirijor extraordinar. Eu l-am urmărit ṣi la Bucureṣti ṣi pe micile ecrane, fiindcă îmi place stilul ṣi atitudinea sa. Iosif Conta spunea: când intră în scenă, mersul unui dirijor trebuie să se deosebească de mersul oamenilor pe stradă. Acesta e preludiul eleganṭei unui dirijor, al prezenṭei sale, al felului său de a dirija. Ṭin minte că pe vremuri marii dirijori sovietici erau impecabili în prezenṭa lor, cu corpul drept, dar mâini expresive. Azi văd un alt stil de a dirija. Nu detaliez. Mi-au plăcut de la început Zubin Mehta, Daniel Barenboim, iar dintre români: Iosif Conta. Mi-au plăcut dirijorii care ṭin bagheta.

S.V. - Unii au renunṭat la ea.

Z.B. - Le-am spus celor pe care îi cunosc : un dirijor fără baghetă e ca un mitropolit fără baston. Toṭi mi-au dat dreptate. Bagheta este demnitatea, responsabilitatea ṣi eleganṭa unui dirijor.

Cu eleganṭă ṣi-a îndeplinit Arhimandritul mitrofor al Bisericii Armene din România misiunea de teolog. Intr-un fel, una de constructor de viaṭă spirituală, pentru comunitatea armeană, ca ṣi de punṭi între culturi, atunci când a reflectat, în pagini de revistă sau în volum, la locul bisericii armene în cadrul ortodoxiei răsăritene, dar mai ales la istoria si la reliefurile pe care le are convieṭuirea multiseculară dintre armeni ṣi români. Un mesager între culturi a venit ṣi la ediṭia 2013 a Festivalului George Enescu, adică în agora muzicii de pretutindeni.