Violonista Anna Tifu a revenit la Bucureşti în 9 septembrie pentru a concerta în Festivalul ”George Enescu”. O leagă foarte multe de ţara noastră: tatăl ei este român, vine frecvent aici pentru a-şi vizita bunica şi este câştigătoarea ediţiei 2007 a Concursului Internaţional ”George Enescu”. În concertul programat la Sala Mare a Palatului, Anna Tifu va interpreta Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră al compozitorului american contemporan Philip Glass şi cunoscuta rapsodie ”Tzigane” de Maurice Ravel. A urcat pe scenă alături de dirijorul  Juraj Valčuha, cu care a colaborat pentru prima dată, şi de Orchestra RAI din Torino. Iubeşte muzica din perioada Romantismului, fiind ea însăşi o fire romantică şi îşi propune să atragă publicul tânăr spre sălile de concert.

CV

Un vis devenit realitate – câştigarea Concursului ”George Enescu”

Nume: Anna Tifu

Data naşterii: 1 ianuarie 1986

Locuieşte în: Sardinia 

Studiile şi cariera: La 11 ani a debutat ca solistă a Orchestrei Naţionale a Ţării Loarei, la 12 ani cântă pentru prima dată la Scala din Milano. Câştigătoare a Concursurilor Internaţionale Viotti Valsesia şi Michelangelo Abbado, la 14 ani. Un an mai târziu devine licenţiată a Conservatorului din Cagliari, cu Menţiune de Onoare. În 2001, 2004 şi 2005 a primit o bursă din partea Societăţii Mozart din Dortmund, iar între 2005-2008 a studiat la Curtis Institute of Music din Philadelphia. Este câştigătoarea ediţiei 2007 a Concursului Internaţional ”George Enescu”, fiind cea mai tânără dintre premianţi.

Sunteţi legată de ţara noastră atât din punct de vedere profesional, cât şi personal, deoarece tatăl dvs. este de origine română. Care este povestea dumnealui şi ce vă amintiţi de la el legat de România?

Tata este şi el violonist, a cântat foarte mulţi ani în Orchestra Filarmonicii ”George Enescu”, îmi amintesc faptul că mă ducea mereu la Filarmonică de când eram mică, aşadar sunt foarte ataşată de această ţară. Am început să studiez vioara cu tata la vârsta de 6 ani şi toţi cei care mă ascultau spuneau că se cunoaşte că sunt din România, că sângele meu românesc se ”aude”. Este o plăcere şi o onoare pentru mine să fiu prezentă în Festivalul ”George Enescu”, un festival care este considerat şi este unul dintre cele mai mari din lume. În anul 2007 am câştigat Concursul ”Enescu”, mă simt foarte legată de România, pentru că este ţara mea, jumătate din sângele meu este românesc, aşadar este o încântare pentru mine să revin aici.

Voi reveni cu întrebări despre Festivalul ”Enescu”, dar să ne întoarcem pentru moment la începuturile carierei dvs. Aţi spune că tatăl dvs. v-a fost un model? Care sunt cele mai importante lucruri învăţate de la el?

Sigur că a fost un model pentru mine, a fost cel care mi-a pus vioara în mână. Aveam 3 sau 4 ani, îl auzeam cântând în casă, îmi amintesc, studia atunci Concertul de Ceaikovski şi m-am îndrăgostit imediat de acest instrument, datorită tatălui meu. Şi într-o zi i-am spus: de ce să nu cânt şi eu, la fel ca tine, la vioară? Aveam 5 ani. Mi-a pus apoi vioara în mână şi m-a învăţat totul. Îmi amintesc, atunci când am primit instrumentul, am vrut să cânt imediat Concertul de Ceaikovski, iar tata mi-a spus că asta nu se poate, ”trebuie să studiezi mai întâi foarte mulţi ani!”. Am învăţat foarte repede, la 8 ani am câştigat primul concurs, de la Vittorio Veneto. Tata a fost primul meu profesor şi chiar şi acum, când pregătesc un nou repertoriu, este întotdeauna prima persoană căreia îi cânt şi care mă sfătuieşte.

Când şi cum aţi decis că vioara va reprezenta cariera dvs.?

Desigur, când eşti foarte tânăr nu te gândeşti încă la ce vei face în viitor, pentru că aveam doar 6 ani când am început să cânt. Pentru mine a fost o pasiune, nu a fost niciodată ceva ce ”trebuie” să fac, a fost ceva ce mi-am dorit. Cred că am realizat că vioara este viaţa mea la vârsta de 12 ani, atunci am apărut pe scena teatrului Scala din Milano cântând Concertul nr.1 de Max Bruch, apoi am câştigat şi alte concursuri, iar până să am 14-15 ani am ştiut că asta urmează să fac pentru restul vieţii. 

Aţi studiat la Cagliari, Cremona, Siena, Philadelphia. Care a fost importanţa acestor experienţe pentru formarea dumneavoastră ca muzician?

Este foarte importantă ocazia unor diferite experienţe, de la fiecare profesor înveţi ceva nou. În timpul studiilor am cântat de asemenea foarte multă muzică de cameră, care este foarte importantă pentru formarea unui interpret. Profesorii mei preferaţi au fost, desigur, tatăl meu, apoi Salvatore Accardo, cu care am studiat timp de 10 ani şi Aaron Rosand, pe care l-am întâlnit la Institutul Curtis din Philadelphia. Îmi plac profesorii care ştiu să te sfătuiască şi oferă în acelaşi timp personalităţii tale ocazia de a se dezvolta, nu îţi spun ”trebuie să cânţi aşa, pentru că aşa e bine!”, ci te lasă să te exprimi, acest aspect cred că este cel mai important.

Aşadar sunteţi adepta interpretărilor personale.

Da, absolut. Ascult mulţi muzicieni dar cânt intotdeauna a;a cum simt, aşa cum vreau să cânt.

Ce violonişti ai trecutului apreciaţi cel mai mult?

David Oistrakh, dacă ar fi să spun un singur nume, el ar fi. Pentru sunetul său, este un muzician cu un sunet foarte puternic, îmi place tot ce a cântat şi mă simt foarte aproape de interpretările sale.

Cum credeţi că s-a schimbat interpretarea muzicii clasice de-a lungul timpului?

Timpurile s-au schimbat şi cred că interpreţii tind spre a face show mai mult decât a se gândi la muzică. Cu cât faci mai mult spectacol, cu atât se pare că publicul te place mai mult. Eu nu sunt un astfel de muzician, mă simt foarte aproape de violoniştii trecutului.

Când aţi venit pentru prima dată în România? Aveţi amintiri din acea vreme?

Eram foarte mică, prima dată a fost pentru a-mi vedea bunica, aveam 6 sau 7 ani, apoi am început să cânt în România, am interpretat Bruch alături de Sergiu Comissiona, apoi Mendelssohn. Am cântat de multe ori în România, dar cu siguranţă cel mai important moment pentru mine a fost câştigarea Concursului ”Enescu”. A fost un vis devenit realitate. Vin de fapt anual în România şi sunt foarte fericită să fiu din nou aici în Festivalul ”Enescu”. Acum 4 ani am avut un recital cu Giuseppe Andarolo iar acum mă bucur să fiu pe scenă alături de Orchestra RAI din Torino, pentru a interpreta Concertul de Philip Glass. Este o lucrare nouă în repertoriul meu, care nu se cântă foarte des şi mă bucur de asemenea pentru această nouă experienţă.

Cum a fost ales concertul ?

Am discutat la telefon cu Mihai Constantinescu, Directorul Artexim, mi-a spus că doreşte să cânt ceva diferit, ceva ce nu se ascultă frecvent. Nu cunoşteam deloc acest concert, por spune însă că este o lucrare foarte interesantă.

Veţi cânta de asemenea rapsodia ”Tzigane” de Ravel.

Da, este o piesă pe care o interpretez adesea, una dintre favoritele mele.

Aţi colaborat anterior cu Juraj Valčuha sau va fi o premieră?

Va fi pentru prima dată, îl cunosc desigur pentru că este Directorul Orchestrei RAI, dar vom fi împreună pe scenă în premieră.

Aţi realizat, alături de alţi artişti celebri, un testimonial pentru o companie aeriană italină. Vedeţi în asta un mod de a promova muzica clasică?

Da, pentru că scopul meu este de asemenea de a atrage publicul tânăr. În Italia, spre exemplu, se remarcă lipsa tinerilor de la concertele de muzică clasică. În acest fel publicul te vede, te cunoaşte şi devine interesat să te asculte, aşadar cred că promovarea muzicii clasice este importantă în zilele noastre.

Aţi spune că aveţi o epocă preferată din istoria muzicii?

Îmi place repertoriul din perioada Romantismului, pentru că sunt o fire romantică: Ceaikovski, Brahms.

Ce urmează după Festivalul ”Enescu”?

Voi avea un nou concert alături de Orchestra RAI şi Juraj Valčuha pentru Prix Italia, ediţia a 65-a, apoi am în program numeroase alte apariţii în Italia, iar anul viitor sper să merg să concertez în Venezuela.