În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, Teodora Enache-Brody (53 de ani), supranumită în America „a doua Ella Fitzgerald“, se dovedeşte un artist de o mare profunzime, privilegiind latura spirituală şi de aducere a oamenilor împreună a creaţiei, dar se defineşte şi ca o optimistă vibrantă. „Exteriorul nu mă mai atrage foarte mult, grădinăresc prin lumea mea interioară. Asta dă sens vieţii mele şi vieţii noastre“, consideră reputata artistă.

„Weekend Adevărul“: Cum v-a venit „ideea“ intepretării versiunilor vocale ale Rapsodiilor lui Enescu şi ale altor piese instrumentale?
Teodora Enache-Brody: Ideea a apărut pe negândite, dar nu pe nepregătite. În 2018, am primit invitaţia de a concerta la muzeul Enescu de la Tescani. Înfiorată, m-am gândit dintr-o dată la Rapsodia 1. Îmi era cunoscută şi o iubeam. M-am întrebat ce-ar fi dacă aş reinventa modalitatea de interpretare a Rapsodiei. Abordasem cu puţină vreme înainte Dansurile româneşti ale lui Bela Bartok, cărora le-am dat o versiune vocală în concertele cu Stanley Jordan, apoi cu Theodosii Spassov. Atunci s-a deschis o uşă spre zona clasică. În orice caz, în ultimii 10 ani, latura vocală, sunetul, pe care îl numesc instrumentul, a fost continuu exersat. Pătrund cu sunetul în diferite lumi muzicale şi le unesc prin intermediul sunetului. Dacă sunetul nu este potrivit, lumile muzicale nu se sintonizează, refuză să îţi ofere acces. Trebuie să fii acceptat pentru a le uni, altfel iese o cacealma. Astfel, am pregătit o versiune total inedită, cu voce, alături de Călin Grigoriu la chitară. Am studiat temele Rapsodiei, până când le-am absorbit, ne-am unit şi mi-au devenit familiare, astfel încât să le pot cânta din mine, nu de pe partitură. Lucrarea s-a îmbogăţit primind spontaneitatea jazz-ului şi a căpătat viaţă dintr-odată prin sunetele produse de noi. Acestora le-am adăugat Doina, care e călăuza mea pretutindeni. Mi se întâmplă adesea ca din frazele de jazz pe care le interpretez să ia naştere sunetul – un sunet înrădăcinat în muzica noastră, românească. Cele două se unesc şi devin o unitate. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Rapsodia. La Tescani, în casa maestrului Enescu, această nouă versiune a Rapsodiei nr. 1 a fost primită foarte bine, ceea ce ne-a dat curajul de a merge mai departe şi de a explora şi Rapsodia nr. 2. Când pătrunzi într-o legendă, uşile se deschid pe rând, iar povestea se împlineşte. Am fost invitată la Festivalul George Enescu, apoi am pregătit restul pieselor şi nu m-am oprit de atunci.

„Interpretarea mea este alchimie“

În ce va consta mai exact concertul de pe 18 septembrie 2021, în seria Bucureştiul Creativ a Festivalului George Enescu?

Concertul Unind Lumi – De la Beethoven la Enescu, la care voi lansa CD-ul cu acelaşi nume, va conduce publicul într-o călătorie interioară suprinzătoare, în care voi îmbina elemente ale muzicii clasice cu spontaneitatea jazzului, precum şi cu adâncimea şi forţa doinei. Va fi un program în care voi prezenta versiuni vocale unice la nivel mondial ale unor opusuri clasice instrumentale, dintre care unele în premieră: Rapsodiile I şi a II-a de George Enescu, Patetica şi Moonlight Sonata de Beethoven, Dansurile româneşti de Bartok şi Canon de J. Pachelbel. Concertul are loc în seria Bucureştiul Creativ, prin care Festivalul Enescu încurajează cele mai diverse forme de expresie artistică, inspirate din muzica şi moştenirea lui George Enescu.

Cum va „suna“ o variantă vocală a Canon-ului lui Pachelbel, reputată piesă pentru orga din bisericile catolice şi protestante? Nu mi-o pot imagina.
Pentru interpretarea acestor lucrări, mi-am rafinat sunetul mii de ore, mai ales în ultimii 10 ani. Înainte, cântul îmi era impulsiv, emoţional, încărcat de pasiune. Când am început să cânt jazz, emoţia era atât de profundă, încât sunetul nu putea să fie evacuat, nu puteam cânta ceea ce visam şi îmi imaginam că pot cânta. Pasiunea era imensă, însă rezultatul era doar o frântură din tot ceea ce puteam dărui. Nu aveam linişte. Reproducerea sunetului ideal pentru mine a devenit prioritară în călătoria mea muzicală. Am avut nevoie de linişte, acea linişte care să-mi permită a da naştere unui sunet curat, nou, profund. Astăzi, cu sunetul, acest instrument al meu, interpretarea este alchimie – un proces de rafinare al fiinţei mele. Rugăciunea mea este cântul, cu acest gând de pioşenie am abordat Canonul (lui Pachelbel – n. red.).



„Eu unesc lumi prin sunet în felul meu“

Cum se integrează o astfel de abordare în istoria jazzului? A mai fost practicată şi de alţi interpreţi?

Nu ştiu dacă a mai fost practicată această abordare, nu am fost inspirată de nimeni în acest sens. Am ascultat versiunea originală a Rapsodiilor sub bagheta maestrului Celibidache şi apoi am studiat partiturile, nu am adăugat altceva. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre Moonlight Sonata şi Patetica.

Unirea clasicului cu jazzul, dar şi cu muzica etno, este un proces alchimic, având conotaţii spirituale.

Am făcut cercetări, însă nu cunosc pe nimeni care să fi abordat acest repertoriu vocal. Recunosc, m-ar fi ajutat la un moment dat o mică inspiraţie sau o confirmare a faptului că fac bine ceea ce fac, însă nu am găsit nimic. Alături de Călin Grigoriu munca a fost încărcată de bucurie şi de emoţie. Fiind la distanţă, noi doi avem o variantă de a lucra tare frumoasă. Eu studiez partitura – pian şi voce, până o învăţ –, abia apoi simt că sunt cu totul transportată în lumea jazzului sau în universul rădăcinilor noastre. Uneori poate suna abrupt, de multe ori a părut a fi altfel, căci realmente era altfel, însă apărea Călin, care le orchestra frumos, în funcţie de formula în care le cântam.

La acest concert, alături de cine veţi cânta?
De această dată, sunt alături de Andrei Kivu, la violoncel, şi Joca Perpignan, la percuţie, care sunt deopotrivă muzicieni fantastici, aducând contribuţii individuale imense la creaţia noastră. Sunt muzicieni şcoliţi, dar cu multă imaginaţie, se joacă cu sunetele, creează lumea pe care eu o visez. Îmi sunt dragi toţi şi îmi place mult să lucrăm împreună. Totuşi, nu cred că mai ţine de istoria jazzului. Definiţiile ne plac pentru că ne fac să ne simţim confortabil că am pornit pe calea potrivită, însă nu facem decât să întărim consecvenţa, repetitivitatea, rutina, de dragul convenţiilor.

Creativitatea este o forţă colosală, care trebuie lăsată liberă, fără a fi încorsetată de unele definiţii.

Aşa, după zeci de ani în care am mers pe diferite căi, împlinind diferite istorii, astăzi creez ceva ce nu are o definiţie. Eu unesc lumi prin sunet în felul meu.

„Sunt o optimistă irecuperabilă“

Din câte-mi amintesc, Johann Sebastian Bach este cel care a mers, în prima tinereţe, pe jos vreo câteva sute de kilometri pentru a audia un concert al maestrului Dieterich Buxtehude (1637-1707), rămânând încă patru luni acolo pentru a studia cu acesta. Ce mai înseamnă astăzi jazz-ul, muzica în general, în era Tik Tok-ului, a jocurilor video şi pe calculator şi a „statului în casă“? Credeţi că un tânăr ar mai fi în stare să meargă atâţia kilometri pe jos pentru un concert, fie acesta şi al unui interpret de rock sau de jazz?

Există, într-adevăr, riscul ca pasiunea şi respectul pentru Viaţă şi pentru Muzica adevărată să se diminueze. Astăzi, se poate învăţa orice în format electronic, cu aparenţa că poţi deveni genial şi autosuficient prin simpla deschidere a unui link, că nu trebuie să mai parcurgi kilometri sau să depui efort, când ai totul la un click distanţă. Aşa pare, de aceea este foarte trist. Însă lucrurile se întâmplă cu un sens, viaţa ne aduce în faţa acestor momente şi, oricât am fi de inteligenţi, cursul omenirii nu îl putem schimba. În orice caz, nu putem avea aşteptarea ca toată lumea să aibă această dorinţă, de a parcurge atâţia kilometri pe jos, însă, dacă mai există măcar unul sau doi oameni în care mai rezidă această dorinţă, tot este bine. Dar, dacă putem influenţa noua generaţie, este un mare câştig. Eu sunt o optimistă irecuperabilă, cei dragi îmi spun „Revenilă“. V-am dezvăluit şi un secret cu această ocazie. Îmi spun aşa, tocmai pentru că nimic nu îmi zdruncină credinţa. Cunosc mulţi tineri, extrem de joviali şi frumoşi, chiar dacă nu toţi sunt astfel. Da, cred că ei ar merge câţiva kilometri ca să descopere ceva autentic şi plin de energie luminoasă. Însă, pentru a mai păstra această speranţă, trebuie să conştientizăm că artiştii au un rol imens.

Calitatea actului artistic trebuie să fie înaltă, ca să poţi schimba lumea. Sunt mulţi artişti care reuşesc asta. Ei sunt vestitori în ariditatea care ne ameninţă şi trebuie preţuiţi.

„Unitatea este cheia forţei noastre“

Apropo, aţi văzut filmul „Cronica Annei Magdalena Bach“ (realizat în 1968 de cuplul de regizori Danièle Huillet şi Jean-Marie Straub, după textul eponim)? Credeţi că un geniu ca J.S. Bach, care-şi extrăgea creaţia din dragostea faţă de Dumnezeu şi din slujirea acestuia (sau măcar din îndeplinirea obligaţiilor date de religia protestantă căreia îi aparţinea) – aşa după cum se vede clar în acest film, care reproduce notaţiile zilnice ale soţiei compozitorului, intercalate cu muzica acestuia –, ar mai putea exista în epoca noastră, desacralizată şi „idolatră“ (în sens veterotestamentar)? Cu alte cuvinte, chiar pe un geniu de factură „matematică“ (cum era J.S. Bach) l-ar mai putea motiva ceva?

Da, cunosc filmul şi m-am bucurat să-l revăd cu ocazia acestui interviu. Dacă sursa creaţiei era dragostea pentru Dumnezeu, în anii aceia în care Dumnezeul pedepsea şi cerea rigoare şi dogmă,

astăzi forţa spiritualităţii vine cu atâta putere, încât deschide căi chiar şi în acest haos extern general.

Astăzi, dacă eşti deschis şi curios, poţi fi surprins de căile care ţi se deschid de-a lungul acestei călătorii. Astăzi, ştii că poţi alege între iubire şi frică. Astăzi, ştim că nu este doar o cale, ci că avem acces la mesajele spirituale ale miilor de ani de înţelepciune. Astăzi este un miracol să trăieşti şi să crezi, şi să te laşi ghidat de acest miracol. Motivaţia există din plin, doar să fie aleasă corect.

Cum aţi „dat piept“, ca artist, cu perioada pandemiei, care nu s-a încheiat? Artiştii performativi, în special muzicienii, au fost cei mai afectaţi. Perioada de „carantină“ de anul trecut v-a stimulat din punct de vedere creativ sau a fost doar un motiv de depresie?
Istoria omenirii a fost presărată cu multă suferinţă şi momente dramatice, însă oamenii au fost uniţi. Unitatea este cheia forţei noastre. Astăzi, observ cu durere cum oamenii se duşmănesc, se învinovăţesc reciproc pentru convingerile şi credinţele lor. Acum duşmanul ne este fratele. Acest lucru mă doare. Mă doare să văd cum oamenii se îndepărtează de rădăcinile lor, agăţându-se de tot ce vine din exterior. Dorinţa de supravieţuire cu orice preţ ne-a transformat în rău. Asta mă doare cel mai mult. În aceste condiţii, am încercat să nu uit cine sunt, să nu îmi pierd identitatea, echilibrul, şi să aştept acele puţine momente în care pot dărui direct, fără intermedieri, de la suflet la suflet, prin cânt – ceea ce am eu mai bun –, sperând că asta va ajuta oamenii să îşi amintească de ei şi de menirea lor.

Chitaristul Călin Grigoriu

În 2019 aţi mai susţinut un concert la Festivalul George Enescu, care a fost sold out. Cum a decurs actualmente colaborarea cu organizatorii manifestării? Ei au venit cu propunerea concertului de la Opera Română? Aţi mai cântat la Operă?
Este prima dată când am un proiect cu Opera Naţională şi sper că lucrurile vor merge bine. Nu organizatorii Festivalului ne-au făcut propunerea colaborării cu Opera. Fiind un eveniment din seria „Bucureştiul Creativ“, organizatorul Festivalului nu se ocupă de toate aceste detalii, ci ele revin echipei mele. Biletele se vând tot prin intermediul Operei, pe site-ul lor.

„Ascultam Beatles cu fascinaţie“

O să interpretaţi „vocal“ şi celebrissima „Sonată a Lunii“ beethoveniană. Muzicianul John Lennon spunea în ultimul interviu acordat că piesa „In My Life“ (de pe „Rubber Soul“, 1965, una dintre preferatele mele de la The Beatles) a survenit rugând-o pe partenera sa, Yoko Ono, care interpreta la pian sonata lui Beethoven, să cânte notele în ordine inversă. Credeţi în această „legendă“? Ce vă spune „urechea“ dumneavoastră de muzician? Eu personal nu pot să verific, fiind... afon.

Nu cunosc povestea, însă atunci când ascultam Beatles nu aveam urechea de acum, conştientă de ceea ce se petrece în spatele interpretării. Ascultam Beatles cu fascinaţie şi cu bucuria descoperirii. Voi reasculta, însă, cu prima ocazie.

Ce alte pasiuni aveţi, în afară de cele muzicale? Ce simţiţi că dă sens vieţii dumneavoastră?
Am o familie împlinită, părinţi extraordinari, un partener de viaţă alături de care am descoperit sensul iubirii. Am doi copii binecuvântaţi care ne aduc bucurie şi recunoştinţă. Am prieteni valoroşi, alături de care această Călătorie a căpătat sens şi vigoare spirituală. Iubesc mult şi simt cum inima îmi creşte pe zi ce trece, sunt mereu în căutarea esenţei vieţii. Mă plimb prin pădure, ascult şoaptele copacilor, învăţ să mă racordez la ritmul naturii şi caut tot mai mult nucleul, centrul lucrurilor de care mă înconjor.

Exteriorul nu mă mai atrage foarte mult, grădinăresc prin lumea mea interioară. Asta dă sens vieţii mele şi vieţii noastre.

Ce urmează în viitor? Alte concerte? Dacă intrăm din nou în case, ce se va întâmpla?
Orice va fi în viitor, păstrăm liniaritatea către centru. Acolo, din linişte, cântăm, visăm, trăim, chiar dacă suntem în case sau afară. Şi dacă vom cânta, da, am ce povesti, multe lucruri miraculoase. Însă toate la timpul potrivit.

CV
Licenţă în... matematică

Nume:
Teodora Enache-Brody
Data şi locul naşterii: Născută la 30 septembrie 1967, în Oneşti.
Studii şi carieră:
În 1991 a terminat Facultatea de Matematică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Încă din timpul studenţiei ia cursuri de canto la Academia de Muzică din capitala Moldovei.
Îşi face debutul în muzică în anul 1993, la Festivalul Internaţional de Jazz de la Sibiu. De-a lungul carierei a avut colaborări cu numeroşi artişti faimoşi. În America este numită „A doua Ella Fitzgerald“ şi este considerată una dintre cele mai valoroase voci ale jazzului românesc.
Starea civilă: Căsătorită, doi copii.
Locuieşte în: Cluj-Napoca.