INTERVIU Sir Neville Marriner, dirijor:„Cântam în Orchestra BBC când a dirijat-o Enescu“

Ansamblul Saint Martin in the Fields a fost condus vineri şi sâmbătă, în seria Concertelor de la miezul nopţii,  de Sir Neville Marriner, la Ateneul Român, având în repertoriu lucrări de Elgar şi Mendelssohn.

Dirijorul Sir Neville Marriner (89 de ani) îşi aminteşte că, în urmă cu vreo 60 de ani, George Enescu a venit la Londra să dirijeze Orchestra BBC, în care el însuşi cânta la vioară. Marriner crede că fiecare muzician ajunge, la un moment dat, să rezoneze în special cu unii compozitori. De aceea, programul de sâmbătă noapte, de la Ateneu, a cuprins numai lucrări de Mendelssohn, acesta fiind compozitorul cu care Marriner a crescut şi pe care l-a admirat dintotdeauna.

Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu

Ce preţuiţi în mod special?

Mă bucur că, deşi nu mai sunt deloc un om tânăr, mă pot duce şi acum să joc tenis şi mi-am păstrat acelaşi avid apetit pentru a citi. În plus, copiii mei au succes în ceea ce întreprind – viaţa mea de familie a avut întotdeauna o importanţă imensă pentru mine şi în acest sens am avut norocul ca soţia mea să fie un adevărat partener şi în viaţa mea profesională.

V-aţi început cariera ca violonist în Cvartetul „Martin“ şi mai târziu v-aţi asociat o lungă perioadă de timp activitatea interpretativă cu  Academia „Saint Martin in the Fields“. Numele Martin v-a jalonat cumva biografia.

Aveţi dreptate. Cred că atunci când mi-am terminat studiile – am fost la Colegiul Regal de Muzică, apoi la Paris –, una dintre primele şanse care mi s-au oferit a fost aceea de a cânta într-un cvartet. Dar, desigur, un cvartet de coarde nu câştiga prea mult, şi atunci m-am îndreptat spre activitatea în orchestre simfonice. Am cântat în Orchestra Simfonică din Londra câţiva ani, dar în acea perioadă am decis că nu vreau să-mi petrec întreaga viaţă într-un asemenea ansamblu şi atunci, împreună cu mai mulţi colegi, am înfiinţat „The Academy“. 

Eram cu toţii cam în aceeaşi etapă a carierei noastre şi ne doream o oarecare independenţă muzicală; nu eram foarte încântaţi să avem în permanenţă pe cineva care să agite o baghetă prin aer înaintea noastră şi să ne spună mereu ce avem de făcut! Aşa că, la început, „The Academy“ a fost un grup de „refugiaţi“ de sub dominaţia dirijorilor! Dar, pe măsură ce ansamblul a evoluat şi repertoriul său a devenit din ce în ce mai amplu, am ajuns în situaţia de a nu mai putea să conduc formaţia de pe scaunul concertmaistrului şi  a trebuit să „mă ridic în picioare“ şi să dirijez! Aşa a început de fapt cariera mea dirijorală, prin intermediul Academiei. 

În plus, s-a spus despre dumneavoastră că sunteţi unul dintre cei mai „înregistraţi“ dirijori al lumii.

Ei bine, noi am fost foarte norocoşi căci, atunci când Academia şi-a început activitatea, a abordat un repertoriu care nu era încă foarte cunoscut, un repertoriu care a atras atenţia caselor de discuri interesate de aceste lucrări. După astfel de colaborări cu muzica aleasă de noi iniţial, prea puţin familiară publicului larg, ne-au cerut să înregistrăm şi partituri deja celebre: am început cu Bach şi Händel, au urmat Mozart, apoi Haydn, Beethoven; am trecut apoi prin creaţia secolului XIX şi am ajuns – de asemenea – şi la compozitorii de la începutul veacului XX. Se pare că numele ansamblului a câştigat rapid o faimă internaţională. Cred şi acum că am avut  norocul extraordinar de a trăi într-un oraş în care mari companii discografice au lucrat atât de intens, din greu.

O notă aparte de «şlefuire» caracteristice pentru muzica lui Mendelssohn mi s-au părut întotdeauna foarte apropiate de ceea ce iubesc eu cel mai mult în muzică.   Sir Neville Marriner, dirijor

Sunteţi recunoscuţi ca promotori ai muzicii britanice, iar la Bucureşti veniţi cu un întreg program Elgar. Există, pentru dumneavoastră sau pentru orchestră, o conexiune deosebită cu această personalitate a culturii britanice?

În mod sigur, în ceea ce mă priveşte. Am crescut admirându-l. Unul dintre primii mei profesori de vioară a fost William Henry Reed, un bun prieten al lui Elgar, violonistul care l-a şi ajutat să scrie Concertul pentru vioară (dându-i sfaturi în privinţa tehnicii instrumentale). Prin intermediul său m-am simţit foarte aproape de repertoriul lui Elgar. Dar, cred eu, toţi englezii „răspund“ în mod deosebit la expresia stilistică a muzicii lui Elgar. A fost destul de dificil de prezentat în străinătate. Adesea nu a fost deloc uşor de inclus în programele de concert. De aceea, mi se pare un gest remarcabil din partea Festivalului „Enescu“ să accepte o seară cu atât de multă muzică engleză pe afiş.

Când se vorbeşte despre Elgar, Variaţiunile Enigma constituie probabil una dintre primele lucrări la care se gândeşte oricine. Ştiu că aveţi o adevărată istorie interpretativă cu acest opus...

Cred că a fost una dintre primele partituri ale repertoriului pentru o orchestră simfonică amplă pe care Academia le-a cântat. Pentru o lungă perioadă de timp, noi am activat doar ca o orchestră de cameră, cu posibilităţi timbral-orchestrale limitate; dar, pe măsură ce am fost invitaţi să abordăm creaţii ce au implicat mai mult partidele de alămuri, de percuţie şi mult mai mulţi cordari decât eram obişnuiţi înainte, muzica lui Elgar a devenit una dintre alegerile noastre frecvente. 

Enigma este oricum o lucrare familiară tuturor interpreţilor noştri şi am constatat acum, încă o dată – chiar de la debutul repetiţiilor – că ştiau deja ce aştept de ei.

Aveţi în program numai lucrări de Mendelssohn. Un motiv special pentru această opţiune?

Cred că un dirijor sau un instrumentist ajunge la un moment dat să găsească o anumită asociere în plan temperamental cu unii compozitori. Acel optimism şi o notă aparte de „şlefuire“ caracteristice pentru muzica lui Mendelssohn mi s-au părut întotdeauna foarte apropiate de ceea ce iubesc eu cel mai mult în muzică. El nu îşi manifestă sentimentele într-o manieră prea evidentă, dar îmi plac multe lucrări ale sale; din punct de vedere tehnic, tot ce a scris oferă mari satisfacţii 

interpreţilor.