Trebuie să înveṭi pianul!

S.V.   Domnule Foster, bunicii dv. au fost români, nu-i aṣa?

L.F.   Ṣi părinṭii au fost.

S.V.   Ṣi părinṭii? Când au emigrat în Statele Unite?

L.F.   Părinṭii n-au emigrat direct în Statele Unite. Din câte îmi amintesc, cred că au părăsit Iaṣiul în 1933 sau ’34. S-au dus la Paris ṣi, de acolo, pe ultimul vas Normandia din 1939, în America. Abia au reuṣit să scape. Ambii părinṭi erau români. Tata a murit când aveam cinci ani, mama s-a căsătorit apoi cu un anume domn Foster, care m-a adoptat, dându-mi ṣi numele.

S.V.   Abilităṭile dv. muzicale au rădăcini în familie?

L.F.   Nu ṣtiu. Mamei îi plăcea muzica, toată familia cânta la pian sau cu vocea, fără ca cineva s-o fi făcut în mod profesionist, cu disciplină. Când aveam ṣase ani, m-au obligat să învăṭ muzica.

S.V.   Cum adică v-au obligat? Cine v-a forṭat?

L.F.   Mama a spus: Trebuie să înveṭi pianul! Uneori, eram închis ṣi pus să exersez într-o cameră goală, doar cu un pian. Nu aveam voie să mănânc până când nu terminam. Nu mi-a plăcut deloc până pe la 12-13 ani. Pe atunci, aveam un bun prieten cu care jucam ṣah. Am fost chiar campion de juniori al oraṣului Los Angeles. Il consideram grozav pe prietenul meu, care era cu cinci ani mai mare decât mine - ṣtiṭi, la vârsta aceea, mi se părea că e gata să iasă la pensie. Lui îi plăcea muzica. Aṣa că m-am gândit: dacă lui îi place, probabil că nu e atât de groaznică. La 12 ani, m-am dus la primul meu concert, cu Filarmonica din Los Angeles. Am fost atât de fascinat de sunetul orchestrei, încât mi-am spus: să fiu dirijor e tot ce vreau să fac în viaṭă. Eram deja un pianist bun, dar am luat dintr-odată muzica foarte în serios ṣi am studiat mult mai mult.

Multumesc, dr. Karl Böhm, oriunde ai fi!

S-a născut la Los Angeles, în 1941 ṣi tot aici ṣi-a făcut debutul dirijoral, la pupitrul orchestrei fundaṭiei tinerilor muzicieni din localitate, al cărei director muzical a fost vreme de patru ani. “

S.V.   Aṭi primit sfatul lui Karl Bohm ṣi al lui Bruno Walter. Cum aṭi reuṣit să-i întâlniṭi pe aceṣti mari dirijori?

L.F.   O serie de coincidenṭe. Când eu eram copil, în anii ‘50-’60, Los Angeles era un centru muzical internaṭional. Bruno Walter locuia în Beverly Hills. Mai erau acolo toṭi refugiaṭii din Germania, Austria ṣi toată Europa. Cei cu adevărat mari s-au dus la Los Angeles, nu la New York, cu excepṭia lui Toscanini, desigur. In Los Angeles locuiau: Iasha Haifetz, Gregor Piatigorsky, Serghei Rachmaninov, Igor Stravinski, Arnold Schönberg. Plus scriitorii: Thomas Mann, Bertholt Brecht. Aceṣtia erau doar cei mai celebri. Erau mai toṭi compozitorii de muzică de film: Franz Waxman, Miklós Rózsa. Era un loc fantastic pentru muzică. Profesoara mea de pian era refugiată. Fusese eleva lui Arthur Schnabel, la Berlin ṣi prietenă apropiată cu Bruno Walter. Profesoara mea de contrapunct, care locuia în Santa Barbara, era acompaniatoarea lui Lotte Lehmann. Profesoara mea de armonie a fost acompanietoarea din America a lui Dietrich Fischer- Dieskau. M-au dus la Bruno Walter. Eu eram atât de tânăr, iar el atât de bătrân ! Nu pot spune că am studiat cu el, dar am petrecut mult timp împreună ṣi l-am urmărit la toate înregistrările sale. Toate ultimele sale înregistrări s-au făcut la Los Angeles. El a avut o mare influenṭă asupra mea. Intr-o zi, un actor vine la o înregistrare a lui Walter. Numele lui era Karlheinz Böhm, fiul celebrului dirijor. Walter i-a spus: de ce nu-l prezinṭi pe acest băiat tatălui tău, poate se va ocupa de el. Apoi m-am dus la Viena ṣi l-am cunoscut pe Böhm. Se pare că m-a plăcut, aṣa că am petrecut câṭiva ani studiind cu el. Mi-a arătat multe lucruri, mai ales Strauss, Mozart ṣi Wagner. Am participat la repetiṭiile cu celebrul Tristan, realizate cu Wieland Wagner, la Bayreuth. Când Böhm a murit, am fost foarte surprins, fiindcă mi-a lăsat cea mai mare parte din biblioteca sa. Pe vremea aceea eram dirijor de orchestră ṣi de operă la Duisburg. Intr-o zi, soseṣte un camion: avem ceva pentru dumneavoastră, domnule Foster. Nu mi-a venit să cred. Nu ṣtiam că va face asta. Mi-a lăsat un camion de partituri, între care operele complexe ale lui Mozart ṣi Haydn. Aṣa că trebuie să spun: Multumesc, dr. Karl Böhm, oriunde ai fi!

Imi era frică de Celibidache

Lawrence Foster ṣi-a continuat educaṭia, preponderent muzicală, participând la vârsta de 20 de ani la clasele de dirijat ale Festivalului de la Bayreuth, iar cinci ani mai târziu, la Centrul Muzical Berkshire din Tanglewood, unde câṣtigă premiul de dirijat Koussevitzky. La acea dată fusese deja dirijor asociat al Baletului din San Francisco, între 1961-1964,  pentru ca în următorii trei ani să fie asistentul lui Zubin Metha, la pupitrul orchestrei ce l-a fascinat încă din copilărie: Filarmonica din Los Angeles, cu care a ṣi efectuat primul turneu în România, în 1967. “

S.V.    E important pentru cineva care vrea să-ṣi construiască o carieră, să întâlnească un maestru încă de mic copil?

L.F.   E minunat, atâta timp cât reuṣeṣti să-ṭi păstrezi personalitatea, cât timp nu cedezi complet vrăjii, ceea ce se poate uṣor întâmpla. Dar e ṣi o chestiune de noroc: depinde de maestrul pe care-l întâlneṣti. Aṣ spune că maestrul care a avut cel mai nociv efect asupra tuturor a fost Celibidache.

S.V.   De ce?

L.F.   Avea o personalitate foarte puternică, era atât de fanatic, încât putea fi dominator, chiar fără să vrea. Cred că mulṭi dintre protejaṭii săi ṣi cei care l-au cunoscut se pierdeau în lumea lui, ceea ce era în favoarea lui, dar nu ṣi a celorlalṭi. Imi amintesc prima mea întâlnire cu el, când a venit la Londra, unde locuiam. M-am dus la toate repetiṭiile lui, ceea ce a fost o experienṭă incredibilă. Imi impusesem nici să nu-l salut, nici să nu-i fiu prezentat. N-am vrut să-l cunosc. N-am vrut nici măcar să mă uit în ochii lui, fiindcă mi-era teamă că voi fi vrăjit. Intr-o zi, eram cu el în lift ṣi nici nu l-am privit. Eram deja muzician profesionist. Mi-era frică de el. Am învăṭat mult, dar n-am vrut să stau prea mult sub vraja lui, fiindcă am cunoscut atâtea talente minunate, care n-au putut să se adapteze la felul său particular de dominaṭie. Bruno Walter era mult mai relaxat, îṭi împărtăṣea din ṣtiinṭa sa ṣi te lăsa să faci cu ea ce puteai. Depinde, deci, ce fel de maestru întâlneṣti.

S.V.   Se poate învăṭa tehnica dirijorală?

L.F.   Nu ṣtiu, unii zic că da, alṭii zic că nu. Am studiat cu un mare muzician, Fritz Zweig, care era la Berlin ṣi a fost ulterior dirijorul Operei din Praga. Era considerat unul dintre marii maeṣtri. Imi amintesc că prima lecṭie de tehnică dirijorală cu el a fost aṣa: unu, doi, trei, aṣa dirijezi. Aceasta ne-a luat cu totul cam 20 de minute. Am studiat cu el cinci ani. Restul a fost pianul, înṭelegerea muzicii, uneori cum dirijezi cutare sau cutare. Celibidache petrecea mult timp cu studenṭii săi, învăṭându-i cum să ṭină braṭul, cum să comunice, linia privirii, de la baghetă. Eu n-am studiat aṣa ceva. Poate c-ar fi trebuit să o fac. Unii muzicieni spun despre mine: Are un stil clar. Alṭii pot să nu fie de acord.

S.V.   Aṭi fost cel mai tânăr dirijor al Orchestrei Filarmonice Londoneze.

L.F.   Pe atunci era Orchestra Filarmonică Regală. In 1969 aveam 28 de ani, nu eram director muzical, ci dirijor principal invitat. Am fost numit pe post de Rudolf Kempe, care a fost un foarte mare dirijor.

S.V.   Ṣi cu care aṭi participat la un turneu american.

L.F.   Da, de fapt, mai multe turnee, între care ṣi cel american. A fost minunat pentru mine ṣi am învăṭat foarte mult de la el.

S.V.   Datoraṭi ceva ṣcolii germane de dirijat?

L.F.   Da, fiecare îi datorează ceva.

S.V.   De ce?

L.F.   Fiindcă reprezintă muzica însăṣi. E o discuṭie lungă, dar, dacă mă întreb, glumind, ce este muzica, răspunsul e: muzica e germană. Bach, Brahms, Beethoven, Mozart... Ce vreṭi mai mult? Tot restul sunt variaṭii minunate, aflate sub această influenṭă. Dar toată cultura noastră muzicală e bazată pe marea Kultur germană, pe muzica germană. De aceea cred că cei mai mari dirijori germani au avut asemenea influenṭă asupra mea. Au existat, desigur, ṣi alti dirijori, Mavrinski, în Rusia, sau Toscanini, sau Bernstein, care a fost, după părerea mea, unul din cele mai mari fenomene care au existat vreodată. Totuṣi, rădăcinile vin de la Arthur Nikisch, prin Weingartner, Richard Strauss, Furtwängler, Erich Kleiber, Bruno Walter, Otto Klemperer.

S.V.   Nu este cumva acesta mai curând un punct de vedere centrat pe Europa? Nu ignoraṭi muzica altor culturi, când spuneṭi...

L.F.   Nicidecum. Totuṣi, am menṭionat mari dirijori ṣi compozitori din alte ṭări. Ca ṣi în America, unde muzica noastră clasică este europeană. Sunt multe culori ṣi influenṭe americane, mai târziu, câṭiva au folosit minunat muzica de jazz sau blues.

Sunt un democrat fanatic

Ṣi-a făcut debutul londonez în 1967, la pupitrul Orchestrei de Cameră, pentru a trece, un an mai târziu, la pupitrul celei regale, al cărei dirijor invitat principal a rămas până în 1974. Cu cinci ani înainte, ca urmare a succesului repurtat cu prilejul turneului american al Orchestrei Regale, i se oferise o serie de angajamente ca invitat al Orchestrei Simfonice din Huston, iar în 1970, direcṭia ei muzicală, urmând în această poziṭie după doi mari dirijori:  Sir John Barbirolli ṣi André Previn. Călătorind între vechiul continent ṣi lumea nouă, maestrul Foster a început ṣi cariera sa de dirijor de operă, întâi la Stuttgart, apoi la Opera Scoṭiană, pentru a debuta, în 1976, la Covent Garden, oferind publicului versiunea revizuită a operei lui Walton, Troilus ṣi Cressida. Doi ani mai târziu prelua conducerea Filarmonicii din Monte Carlo, al cărei director rămâne până în 1994.

S.V.   Aṭi fost dirijorul Baletului din San Francisco.

L.F.   Da, a fost primul meu angajament, la vârsta de 19 ani. Am făcut numeroase turnee, dar nu numai cu Fontaine ṣi Nureev, care erau starurile. Cynthia Gregory a devenit ṣi ea un star. Am făcut turnee peste tot în Statele Unite, timp de trei luni, într-un autobuz. Călătoream cu o orchestră de 40 de instrumentiṣti, iar eu făceam totul: partituri, scaune, aṣezarea orchestrei. Numai hainele muzicienilor nu le-am spălat. Dar mă distram. Să fii dirijor la o asemenea companie, la 19 ani, asta da viaṭă! Am părăsit universitatea, ca să fac asta. Nu am avut niciodată educaṭie universitară. Am fost, scurt timp, la UCLA, care era pe atunci o universitate foarte bună.

S.V.   Aṭi studiat muzica?

L.F.   Nu. Am studiat economie politica ṣi literatură germană. Muzica am studiat-o în particular. Cum spuneam, a fost o universitate foarte bună. Până când a distrus-o guvernatorul Reagan.

S.V.   Sunteṭi susṭinător al partidului democrat?

L.F.   Sunt un democrat fanatic, da. Nu eram aṣa, dar am devenit aṣa, fiindcă cred că republicanii sunt un partid foarte rău. Ceea ce vor să facă este periculos nu doar pentru SUA, ci pentru întreaga lume. Nici democraṭii nu sunt mai buni: sunt corupṭi, dezorganizaṭi, dar intenṭia fundamentală a unui democrat este păstrarea democraṭiei ṣi a unei societăṭi cumva egalitare. Or, cred că republicanii, cu această dreaptă religioasă, vor să transforme America într-un fel de republică bananieră fundamentalistă ṣi fanatică.

S.V.   Să lăsăm politica deoparte.

L.F.   Nu mă deranjează. Politica mă interesează foarte mult.

S.V.   Cariera dumneavoastră a fost vreodată influenṭată de politic sau aṭi ṭinut muzica departe de politică?

L.F.   Le-am ṭinut la distanṭă atât cât am putut. Au fost momente când am fost stânjenit. Eram director al Orchestrei Simfonice din Huston ṣi, în 1976, a avut loc o grevă împotriva conducerii. Eu am crezut că orchestra avea dreptate, aṣa că am fost de partea lor. Până atunci nu se mai auzise de aṣa ceva. Nu că am făcut prea mult rău, dar am fost împotriva Consiliului Director ṣi Agenṭia Columbia, una din cele mai mari, mi-a spus atunci că, procedând astfel, nu voi mai fi angajat în Statele Unite vreme de zece ani. Am fost concediat ṣi, cu excepṭia a două persoane care m-au ajutat, nu am mai fost angajat nicăieri în State vreme de zece ani. Acum dirijez peste tot. Deci am fost afectat de politică, dar am considerat că board-ul directorial nu avea dreptate ṣi că făcea rău orchestrei. Dar n-am regretat niciodată, fiindcă am simṭit că, nefăcând un compromis ṣi fiind alături de muzicieni, mă puteam privi în oglindă.

S.V.   Sunt aceste consilii directoriale atât de puternice? L-au împiedicat, de pildă, pe Furtwängler să vină în America.

L.F.   Da, aṣa este. Aceasta a fost o problemă foarte complicată. Vorbim de perioada de după al doilea război mondial...Erau prea mulṭi muzicieni evrei, care nu-l puteau ierta că rămăsese în Germania. Desigur, alṭi muzicieni spun că, dacă nu ar fi stat, ei ar fi fost uciṣi, căci într-adevăr i-a protejat pe mulṭi...Consiliile sunt mai curând alcătuite din oameni cu mulṭi bani – ceea ce e minunat, căci îi adună pentru muzicieni – dar care tind să fie republicani extremiṣti. Cum eu sunt democrat, uneori nu-mi ṭineam gura, când auzeam lucruri ce nu-mi plăceau...Dar am devenit cu timpul mai democrat.

S.V.   Ca să închidem subiectul politicilor, ce credeṭi despre puterea sindicatelor muzicale?                                                                          

L.F.   Cred că funcṭionează bine în S.U.A., fiindcă e legată de un anumit semn al responsabilităṭii ṣi disciplinei. Sindicatele sunt foarte inflexibile, dar, cu ele vine ṣi un anumit sens al mândriei ṣi al profesionalismului, care asigură performanṭa orchestrelor americane.

Când ajungea, în 1967, pentru prima oară în România, Lawrence Foster

parcurgea, în sens invers, drumul străbătut de părinṭii săi, plecaṭi cu aproape 30

de ani înainte, spre America pentru a se salva de rigorile politicii antisemite,

impuse de regimul hitlerist în întreaga Europă ocupată de trupele sale. Poate că

atracṭia spre locul de origine l-a făcut să revină ṣi în anii următori debutului    

românesc. Sigur, însă, e faptul că lumea muzicală din România s-a putut bucura

de prezenṭa sa artistică ṣi pentru că tânărul dirijor o întâlnise aici pe cea care-i

va deveni soṭie.”

S.V.   Isaac Bashevis Singer ne-a oferit un roman despre experienṭa sa românească, în epoca Ceauṣescu. Dv. ce vă amintiṭi din acel timp, când aṭi venit în România ca să vă scoateṭi soṭia din ṭară?

L.F.   Era cam prin 1970-1971, o perioadă care, comparată cu cele ulterioare, nu era chiar atât de rea. A fost foarte greu să obṭin permisiunea pentru plecarea soṭiei mele. Era o persoană educată ṣi, în contextul ṣi termenii vremii, exista oarecare justificare. Eram director muzical la Huston pe atunci ṣi, de fapt, printr-un act semnat de un anumit George Bush, s-a grăbit plecarea ei. Venind ca american, m-am simṭit ca într-o închisoare. Mă gândeam că sunt microfoane în fiecare cameră, că sunt filmat în orice loc, ceea ce se vede că nu s-a întâmplat, dar aveam un sentiment de oprimare. Pe de altă parte, mă simṭeam în siguranṭă...

S.V.   Bucureṣtiul nu era New York-ul.

L.F.   La New York pericolul e pe stradă. La Bucureṣti era în propria casă.

Nu cred că există viitor în compoziṭia muzicală

Pentru Lawrence Foster cariera internaṭională nu a însemnat doar prestaṭia artistică, ci ṣi cea managerială. In deceniul al IX-lea, a fost concomitent director muzical al Festivalului de la Aspen, Colorado, director artistic în Duisburg, din 1982 dirijând Orchestra Simfonică ṣi pe cea a Operei, dar ṣi director muzical al Orchestrei de Cameră din Laussanne. Maniera reṭinută ṣi directă a dirijorului în faṭa orchestrei ascunde, au observat specialiṣtii, o pregătire remarcabilă. Vitalitatea ritmică ṣi inteligenta înṭelegere a structurilor, manifestate în abordarea muzicii în toate stilurile, se pot regăsi ṣi în interpretările date de Lawrence Foster unor dificile piese de muzică contemporană.

S.V.   Aṭi abordat muzică contemporană foarte dificilă. Ce provocare simṭiṭi faṭă de  astfel de partituri?

L.F.   Uneori e ca ṣi cum ṭi-ai unge creierul. E foarte dificil. Interpretam multă muzică de acest fel când eram tânăr, unele piese îmi plac, altele, nu. Când eṣti tânăr, trebuie să cânṭi multă astfel de muzică, doar ca să ai ṣansa de a o dirija. Dar e o disciplină excelentă pentru ritm, intonaṭie, pentru tot. In mare parte din ea nu mai cred.

S.V.   Nu credeṭi că evoluṭia muzicii e pe calea cea bună?

L.F.   Nu cred că mai e posibilă vreo cale. Nu cred că există viitor în compoziṭia muzicală. Acum simṭim ṣocurile de după cutremurul ce a durat 300 de ani. Mă consider un fel de curator pentru câteva din cele mai mari eforturi creatoare ale omului, dintotdeauna. Nu cred că se mai poate face ceva în plus cu aceste 12 tonuri.

S.V.   Ce dă grandoare unei orchestre?

L.F.   Ca să fii o orchestră mare, trebuie să ai un dirijor mare, un simṭ al tradiṭiei ṣi al unei imense mândrii, instrumentiṣtii trebuie să se simtă doriṭi ṣi apreciaṭi în comunitate. Iṭi mai trebuie instrumentiṣti de o anumită abilitate tehnică, care vor să cânte într-adevăr împreună. E posibil să ai o orchestră de instrumentiṣti care, individual sunt de nedepăṣit, dar ca orchestră nu cântă întotdeauna bine impreună. Probabil cea mai mare orchestră din lume, luată ca individualităṭi, e Filarmonica din New York. Rar spunem că ea este una din cele mai mari orchestre ale lumii. De ce? Pentru că, mai tot timpul, nu par că vor să cânte împreună; prea mulṭi individualiṣti. La Chicago, deṣi s-a schimbat acum în sensul bun, nu fiecare persoană din orchestră e necesarmente un virtuoz, ca în alte orchestre, dar există o inteligenṭă colectivă, ṣi tradiṭie, ṣi simṭ al mândriei, ṣi profesionalism, care o fac, pentru mine, cea mai mare orchestră din lume.

S.V.   Cum va raportaṭi la orchestră, fiindcă aṭi dirijat diferite orchestre, deci diferite personalităṭi?

L.F.   Unii dirijori impun. Mie-mi place să fac muzica în colaborare. Dacă simt contactul cu un număr de instrumentiṣti, care se uită la mine într-un anumit fel ṣi simt că înṭeleg ce vreau ṣi-mi oferă ceva, mă simt mai relaxat ṣi sunt în cea mai bună formă. Dacă trebuie să dictez, nu sunt în formă. Nu-mi place să impun o concepṭie, îmi place colaborarea. Ca atunci când faci muzică de cameră cu 100 de oameni. Imi place să aud cum doreṣte un solist să formeze o frază. Uneori mă pot adapta la aceasta. Imi place să aud sunetul sau felul în care orchestra e obiṣnuită să cânte. Astfel găsesc eu o cale să-i aduc la ce vreau eu. Sunt cel mai relaxat când simt că dau ṣi primesc de la orchestră. Imi plac orchestrele prietenoase, care sunt într-o stare de spirit bună. Cel mai dificil îmi este cu o orchestră mediocră, ce se crede mare.

S.V.   Nu aṭi dirija o asemenea orchestră, nu-i aṣa?

L.F.   Ca invitat, aṣ face-o.

S.V.   Selectaṭi orchestrele?

L.F.   Da, dar nu ṣtii întotdeauna dinainte cum va fi. Acum sunt mai bătrân ṣi am dirijat cam toate orchestrele, deṣi mai sunt câteva cu care nu am lucrat încă. E interesant că majoritatea marilor orchestre nu au această aroganṭă. Nu am dirijat Filarmonica din Viena, care a fost o orchestră foarte dificilă, dar mulṭi îmi spun că a devenit foarte prietenoasă. Ṣtiu bine orchestrele din Chicago, Los Angeles, pe cea simfonică din Londra, Orchestra din Paris, Orchestra Operei Bastille, care cred că e cea mai bună din Franṭa, Orchestra Naṭională, care cântă destul de bine, atunci când sunt în formă. Toate acestea sunt orchestre mari, cu care se poate colabora uṣor. Când eram tânăr, mă interesa ca orchestrele să mă placă ṣi să mă aprecieze. Acum nu-mi pasă. Aceasta îmi permite să fiu eu însumi, cu bunele ṣi cu relele mele.

“Lawrence Foster pare să se fi născut, pentru a dirija muzica lui Enescu, în care crede necondiṭionat. Ii înṭelege fiecare nuanṭă tehnică ṣi fiecare volută expresivă.” (The Telegraph)

Genul de operă ocupă un loc aparte în prolifica activitate a lui Lawrence Foster, fiind invitat să dirijeze în marile teatre lirice ale lumii, de la londonezul Covent Garden, la americanul Metropolitan. La Berlin, în 1996, a realizat premiera operei Oedipe, de George Enescu. Tot cu Oedipe, la pupitrul aceleiaṣi Orchestre Naṭionale Franceze, a repurtat Lawrence Foster un răsunător succes la Paris. Creaṭia enesciană îi este o preocupare constantă. A înregistrat Oedipe-ul ṣi pe CD, în 1984, cu José van Dam în rolul principal.

S.V.   De unde vine această atracṭie pentru creaṭia lui Enescu?

L.F.   Nu cred că vine din faptul că eu sunt de origine română, ori că soṭia mea e româncă. Poate că din aceasta vine o anumită simpatie sau alegerea lui Enescu în loc de Szymanowski. Dar cred că e unul din marii compozitori ai acestui secol. Ṣi mulṭi din prietenii mei cred aceasta din ce în ce mai mult. Leonard Slatkin, cu orchestra din Frankfurt, spune: Trebuie să studiez mai mult Enescu. Acesta e marele secret care trebuie încă descoperit. Să privim adevărul în faṭă: muzica lui e prea complexă pentru a fi foarte populară. Ca ṣi Bartok, marele său prieten, a cărui operă, Castelul lui Barbă-Albastră, am dirijat-o la Festival. Dar oamenii deschiṣi la minte ṣi gata să înteleagă muzica sunt interesaṭi de ea. Când am făcut premiera americană a Simfoniei a II-a de Enescu, cu Orchestra din Chicago, muzicienii au considerat-o foarte dificilă la început – ṣi aceasta e o orchestră care nu găseṣte nimic prea dificil. Dar când au nceput să înṭeleagă, le-a plăcut să o cânte, iar publicului i-a plăcut ṣi lui. Când muzica e prezentată aṣa cum a fost scrisă, comunică foarte mult. Problema cu Enescu e că a fost defavorizat de unele înregistrări făcute în România, care nu erau la nivelul tehnic necesar exportului în Vest. Oamenii nu au auzit muzica lui la nivelul la care ar fi putut fi făcută. Dar, de atunci, ciclurile făcute de cei doi buni dirijori români, Mandeal ṣi Andreescu, au contribuit foarte mult la receptarea muzicii lui Enescu. A adăugat la ceea ce eu am început în anii ’80...Orchestra BBC din Manchester a înregistrat aproape toate operele orchestrale ale lui Enescu, cu Ghenadi Rojdestvensky. Ṣtiu că Slatkin va dirija mai mult Enescu, ṣtiu că Barenboim va face la fel, căci îi place muzica lui. Incerc să-l conving să cânte Oedipe.

Dacă această speranṭă a actualului director muzical al Operei ṣi al Orchestrei Filarmonice din Marsilia, Lawrence Foster, s-a împlinit vă las pe dumneavoastră să descoperiṭi, înainte de a-l asculta duminică, la pupitrul remarcabilei Orchestre Române de Tineret, în cadrul Festivalului Internaṭional George Enescu.