INTERVIU Un preṣedinte meloman: Ion Iliescu

Ṣi la cea de a XXI-a ediṭie a Festivalului George Enescu,  fostul preṣedinte al României, Ion Iliescu, poate fi observat în stalul, nu în loja oficială, a Sălii Palatului, urmărind marile orchestre ale lumii. Poate fiindcă acum, când a ieṣit din turbionul politicii româneṣti, se simte mai întâi intelectual, lăsând în umbră ṣtiinṭa sa de practician al politicii.

Pe meleagurile dâmboviṭene nu sunt mulṭi politicienii autentic interesaţi de faptul cultural, care modelează gândirea ṣi simṭirea. Ceea ce este un semn al precarităṭii mediului nostru politic, pe care nici nu ni l-am putea imagina condus de înṭelepṭi, aṣa cum visa Platon.

La începuturi, Festivalul „George Enescu” a fost poate o armă în războiul rece

Sanda Viṣan - La Festivalul George Enescu ce vă atrage în mod special?

Ion Iliescu - Festivalul „George Enescu” a devenit un adevărat fenomen cultural; unul dintre puţinele lucruri care au continuitate în România. Succesul Festivalului este explicabil prin faptul, atât de banal, dar şi extraordinar, că are un program simplu şi clar: să promoveze muzica bună, artele în general, muzica românească în context internaţional. Iar George Enescu este o personalitate de excepţie, care a marcat puternic muzica secolului XX.

Dincolo de plăcerea de a asculta muzică bună, Festivalul George Enescu mă atrage prin modul în care este conceput, prin calitatea invitaţilor, prin consecvenţa programului şi pentru faptul că nu se fac compromisuri.

S.V. - Din perspectiva insiderului, cum vă explicaţi că, în plină epocă stalinistă ṣi după ce Enescu părăsise definitiv România comunistă, autorităţile române au decis totuşi, la trei ani de la moartea muzicianului,  să finanţeze o întâlnire internaţională de asemenea anvergură?

I.I. -România anilor ’50 era o ţară mai complicată şi destui dintre cei care făceau parte din „conducere” au fost persoane mult mai deschise spre arte şi cultură decât cred mulţi astăzi. Enescu era şi atunci o parte a identităţii naţionale, care avea, probabil, şi calitatea de a nu putea fi ”asumat” ideologic. Punând festivalul sub auspiciile lui s-a dorit, probabil, să se marcheze ruptura de o anume direcţie culturală din epocă, de inspiraţie sovietică, şi un semnal de revenire pe făgaşul normal al culturii naţionale.

Dincolo de un posibil câştig de imagine în plan internaţional, a fost un uriaş câştig pentru cultura naţională, un mediu de cultură pentru afirmarea unor tineri de talent şi un prilej de recuperare a unor creatori interbelici, intraţi într-un con de umbră. Să nu uităm un lucru: Războiul Rece a fost un război total, care n-a ocolit nici cultura. Festivalul ”George Enescu” a fost, poate, la începuturi, o armă în acest război. În timp a devenit un instrument al dialogului între cele două sisteme, pentru că oamenii obişnuiţi, inclusiv melomanii, n-au nicio vină pentru apariţia lumii bipolare. Au fost victime şi un strop de frumuseţe le-a mai alinat durerile.

Muzica a făcut şi face parte din viaţa mea

S.V. - Aţi spune că sunteţi un meloman, adică un împătimit cunoscător de muzică? Ce muzică preferaţi să ascultaţi? Aveţi interpreţi sau dirijori favoriţi ?

I.I. - Depinde de cât de cuprinzătoare este definiţia melomanului. Nu mă duc la concerte, aşa cum o fac oameni pe care îi respect, cu partitura în mână. Dar merg cu plăcere la concerte, la spectacole de operă şi de balet. Îmi plac clasicii italieni şi ruşi, îmi place muzica barocă. Poate nu mai am răbdarea să înţeleg zona contemporană a muzicii culte. Fiecare dintre noi are limitele lui.

Dar ceea ce este important, în ceea ce mă priveşte, e că muzica a făcut şi face parte din viaţa mea.  Şi pentru că vorbim despre Festivalul George Enescu, nu pot uita întâlniri memorabile cu interpreţi precum Sviatoslav Richter, spre pildă; sau dublul concert de Bach, cântat de Menuhin şi de Oistrah; sau pe Arthur Rubinstein, un extraordinar pianist. Am ascultat orchestre celebre, dirijate de mari personalităţi, române şi străine: sir John Barbirolli, Zubin Mehta, George Georgescu, Iosif Conta, spre pildă. Sigur, de la jumătatea anilor '70 şi până în 1989 vizitele marilor artişti din străinătate au fost mai rare, dar artiştii români au suplinit cu brio aceste absenţe.

S.V. - Când v-aţi apropiat de muzica clasică?

I.I. - Primele întâlniri cu muzica clasică au avut loc în adolescenţă, la Bucureşti, când, elev fiind, cântam în corul liceului, printre altele, şi arii celebre din opere. Mergeam la matineele de la Ateneu. Apoi, în timpul studiilor de la Moscova am asistat la spectacole memorabile de operă şi balet cu artişti celebri precum basul Mihailov, cu balerinele Lepeṣinskaia, Ulanova, Pliseṭkaia şi mulţi, mulţi alţii, pentru că, dincolo de atmosfera apăsătoare a stalinismului muribund, muzica a fost pentru ruşii obişnuiţi un uriaş sprijin moral.

Revenit în ţară, am cunoscut foarte mulţi artişti - iar unii dintre ei mi-au devenit buni prieteni.

S.V. - Ştiu că printre prietenii dumneavoastră de lungă dată se află şi Ioan Holender, un om cheie pentru Festivalul George Enescu. Frecventaţi muzicienii?

I.I. - Mă leagă o veche prietenie de Ioan Holender,  cel care a dat actualul curs Festivalului George Enescu, o personalitate puternică şi charismatică care, deşi plecat din ţară în 1959, a rămas profund legat de România. Prin el, prin alţi prieteni din zona aceasta, a muzicii clasice, am  întâlnit oameni deosebiţi, care au făcut şi fac atât de mult pentru promovarea creaţiei lui George Enescu. Dintre muzicienii români, am avut relaţii apropiate cu violonistul Ion Voicu; cu maestrul Marin Constantin. Am avut şi am relaţii amicale cu mulţi artişti  - din Bucureşti, din Iaşi şi Timişoara. Dintre străini – aş evoca doar doi mari artişti de care mă leagă o afecţiune aparte: Zubin Mehta şi Seiji Ozawa, fără a-i uita însă pe Placido Domingo, José Carerras, Ghenadi Rojdestvenski şi mulţi, mulţi alţii. Pe Zubin Mehta am avut ocazia sa-l întâlnesc de multe ori în ţară şi în străinătate. Fiecare nouă prezenţă a sa în România este aşteptată cu nerăbdare şi entuziasm de către melomani încă din anii `60.

De neuitat rămâne pentru mine, şi astăzi, tălmăcirea Rapsodiei enesciene. A colaborat de nenumărate ori cu artişti români, devenind un apropiat al muzicienilor noştri. În 2001, publicul român a avut bucuria să asculte fascinanta interpretare pe care Seiji Ozawa ne-a oferit-o cu opera “Salomeea” de Richard Strauss, la pupitrul ansamblului “StaatsOper” din Viena, precum şi concertul pe care l-a dirijat la Bucureşti cu Filarmonica vieneză. Cu acel prilej, am ascultat o versiune strălucitoare a Rapsodiei enesciene confirmând, astfel, nu doar talentul şi anvergura artei sale, ci şi interesul pentru creaţia lui Enescu pe care a inclus-o şi în programele dirijate în străinătate. Mi-a mărturisit, la una din întâlnirile noastre, că Simfonia a III-a de Enescu i-a trezit un deosebit interes. Acceptarea propunerii prietenului comun Ioan Holender de a dirija în 2002 la Bucureşti Filarmonica George Enescu în două concerte de stagiune, fără onorariu, avându-l ca solist pe minunatul Valentin Gheorghiu, dovedeşte o generozitate pe care, din păcate nu am întâlnit-o la unii din marii noştri artişti cu cariere internaţionale strălucite.

Şi pentru că vorbim despre continuitate în actul de cultură şi despre necesara formare a publicului tânăr, nu pot să nu remarc un fenomen cultural, i-aş spune eu: Orchestra Română de Tineret, pe care o urmăresc încă din momentul apariţiei ei pe scenele româneşti. Am fost la multe dintre concertele ei. Este creaţia a doi oameni pe care îi cunosc şi îi preţuiesc, oameni care merită respectul nostru: Marin Cazacu şi Cristian Mandeal. Arta interpretativă românească îşi pregăteşte viitorul.  

Avem o societate de piaṭă

S.V. - Ca om de stat, cum apreciaţi gradul de recunoaştere socială de care se bucură în România muzicienii, artiştii, în general, faţă de alte/noile categorii sociale ale tranziţiei?

I.I. - Din păcate avem, din ce în ce mai mult, o societate de piaţă, fasonată după chipul şi asemănarea economiei de piaţă. Şi mulţi au ajuns să judece fenomenul cultural cu instrumentele cu care judecă fenomenul economic. Pentru artişti nu este o fericire, şi, din păcate, nu cei mai buni sunt recunoscuţi, ci adesea cei care au cel mai bun PR. Până la urmă, în orice epocă, adevăratele valori răzbat. Numai că actuala situaţie îi poate descuraja pe mulţi, pierdem valori care, într-un climat normal, ar fi adus ceva consistent culturii naţionale.

S.V. - Revenind la Festivalul Enescu, v-aṣ ruga să-mi spuneţi dacă, pe perioada mandatelor dv. de preşedinte, aţi avut şi alte legături cu manifestarea artistică, dincolo de statutul de spectator. De pildă, vi s-a cerut ajutor, sau a trebuit să interveniţi în vreun fel?

I.I.. - În măsura în care a fost nevoie, am ajutat la depăşirea greutăţilor inerente organizării unor astfel de manifestări. Dar, în timp, s-a format o echipă de profesionişti, care lucrează într-o atmosferă de normalitate. Ca de obicei, problema unor astfel de manifestări este banul. Şi în direcţia asta au fost cele mai multe dintre eforturile mele şi ale echipei de la Cotroceni. Un alt aspect a fost cel al democratizării accesului la aceste manifestări, pentru a educa un public tânăr.

S.V. - În discuţiile purtate la nivel înalt, cu diferiţii politicieni ai lumii, Festivalul Enescu v-a fost vreodată argument?

I.I. - Da, atunci când a fost vorba despre ceea ce înseamnă România în spaţiul cultural internaţional. Iar Festivalul George Enescu a devenit un punct important de trecere pentru toţi marii interpreţi şi dirijori, o rampă de lansare, un fenomen cultural european. Cine nu s-ar mândri cu aşa ceva?

S.V. - Anul acesta Guvernul a avut un moment de ezitare în asigurarea finanţării festivalului. Credeţi că există dubii asupra finanţării în continuare a marii întâlniri muzicale?

I.I. - Nu cred că a fost vorba de o ezitare a Guvernului, de a finanţa Festivalul. Pur şi simplu criza a redus resursele disponibile şi nu doar pentru finanţarea culturii. De aceea cred că un parteneriat public-privat ar fi o schemă de finanţare mai realistă. Sunt sigur că ediţia din 2015 va avea resursele necesare organizării acestui eveniment cultural de succes, pentru că muzica bună este un balsam pentru sufletul oamenilor, îi face mai buni şi mai toleranţi. 

CV Ion Iliescu

Figură proeminentă a primilor cincisprezece ani ai perioadei de tranziṭie, Ion Iliescu a avut două mandate de Preṣedinte al României, între 1990 -1996 ṣi 2000 – 2004.

Cu studii de inginerie la Politehnica bucureṣteană ṣi la Universitatea din Moscova, Ion Iliescu a împărtăṣit convingerile comuniste, pentru care tatăl său făcuse puṣcărie. A devenit membru al Partidului Muncitoresc din România în 1953, începându-ṣi astfel cariera politică.

De la începutul anilor ’70 Ceauṣescu l-a îndepărtat de nucleul decidenṭilor din partid, dar ṣi de capitala ṭării.

După Revoluṭia din decembrie 1989, Ion Iliescu a fost figura centrală, care a determinat cursul evenimentelor politice, a caror căutată normalitate a fost tulburată de mineriade, dar susṭinută de intrarea României în Alianṭa Nord-Atlantică.