INTERVIU Un poet al pianului: Christian Zacharias

Pianistul Christian Zacharias

Nu scrie poezie, în sensul propriu, ci se joacă uneori cu cuvintele, notând, de pildă, la sfârṣitul partiturii „Călătorul” de Schubert, îndelung studiată, câte o vocabulă repetată de mai multe ori, grea de sensuri. Încotro? se întreabă muzicianul, atras  de potenṭialul filosofic al semnificaṭiilor.

Încotro? Întrebare esenṭială pentru Christian Zacharias, al cărui spirit neliniṣtit nu cunoaṣte decât neodihna căutării sensurilor. Nu cred că greṣesc dacă descopăr în fiinṭa pianistului ṣi a dirijorului german o dialectică aparte, ce-i permite să pătrundă în lumea sunetelor, cu o hotărâre raṭională, dar cu instrumentele sensibilităṭii poetice. Totul curge, pare să gândească pianistul, iar demersul său muzical pare ṣi el a încerca ameṭitoarea apropiere, care nu poate fi decât asimptotică, de miṣcarea universală.

Nimic din istoria familiei nu îl predestina muzicii: tatăl său, inginer german, a emigrat în India, unde a rămas aproape 20 de ani ṣi unde l-a adus pe lume pe Christian, în 1950. Doi ani mai târziu, familia se întoarce în Karlsruhe, iar copilul începe lecṭii de pian la 7 ani, lucrând apoi la Academia de muzică din oraṣ, cu pianista rusă Irene Slavin, educată ea însăṣi în marea tradiṭie muzicală petersburgheză. În 1969 câṣtigă premiul al doilea la Concursul de pian de la Geneva. Continuă să studieze pianul cu Vlado Perlemuter la Paris ṣi câṣtigă acelaṣi premiu 2 la concursul Van Cliburn, în Statele Unite, în 1973. Doi ani mai târziu, ocupă însă primul loc la prestigiosul concurs Ravel, de la Paris. Cu o asemenea carte de vizită, cel care este considerat astăzi a fi cel mai original pianist german ṣi-a început colaborarea cu unele dintre cele mai prestigioase orchestre ale lumii, de la Filarmonica din Berlin ṣi Concertgebouw din Amsterdam, la Orchestra simfonică din Boston ṣi Filarmonica newyorkeză.

Încerc să rămân tânăr

Sanda Viṣan – Politeṭea m-ar obliga să vă spun „stimate maestre”, dar mărturisesc că această apelaṭiune nu mi se pare deloc potrivită, fiindcă prezenṭa dv. muzicală exsudă atâta tinereṭe aproape mozartiană, încât mi-e dificil să vă asociez apelativul maestre, atribuit, de obicei, la senectute (când nu se face abuz de utilizare, desigur).  Sunteṭi unul din rarii aleṣi, care au făcut din muzică un mod de viaṭă, nu doar un mod de utilizare. Mă înṣel?

Christian Zacharias - Incerc să rămân tânăr ṣi nu spun niciodată: acum ṣtiu ce fac ṣi efortul s-a încheiat. Există întotdeauna descoperiri, înveṭi ṣi descoperi mereu. Ṣi astfel rămâi probabil tânăr.

S.V. - Există o anumită doză de curaj, pentru a face o astfel de alegere în viaṭă, nu-i aṣa?

C.Z. - Nu e vorba de curaj. Aṣa sunt eu alcătuit, altfel m-aṣ plictisi. Dacă nu mai descoperi ṣi nu îndrăzneṣti să schimbi, spunându-ṭi că ai izbândit deja, s-a terminat.

S.V. - Ce vă face să preferaṭi demersul muzical în faṭa altora, de pildă a valorilor pe care le puteṭi găsi în domeniul artelor plastice, în care sunteṭi un cunoscător?

C.Z. - Din nefericire nu pot nici picta, nici sculpta, nu sunt dotat decât pentru a privi ṣi a evalua. Dar asta se învaṭă. Din fericire am fost dotat ṣi pentru instrument, dar ṣi pentru contactele umane, căci lucrez ṣi cu orchestra. Lucrurile pot fi dificile, dacă nu ai comunicare cu instrumentiṣtii. Aṣa că îmi utilizez posibilităṭile, pentru a face lucrurile cât mai bine.

S.V. - Mă faceṭi să cred că mai curând muzica v-a ales pe dv. ṣi nu invers.

C.Z. - Deseori se întâmplă aṣa. Copil fiind, nu alegi nimic. Creṣti într-o familie care iubeṣte muzica sau nu. Am o soră mai mare, care cântă la pian. O ascultam, m-a interesat ṣi am vrut ṣi eu să fac acelaṣi lucru. Am găsit niṣte cântece populare germane ṣi le-am adaptat pentru pian. Te interesezi de câteva lucruri...

S.V. - În viaṭă, vreṭi spuneṭi?

C.Z. - Nu, în muzică. Nu eu am ales, lucrurile mi se întâmplă, iar eu pot doar să spun da sau nu. Cred că aceasta e alegerea pe care o ai în viaṭă.

S.V. - Ce vă face să preferaṭi un compozitor: pe Scarlatti, Mozart, sau Beethoven, de pildă,  mai curând decât pe alṭii?

C.Z. - Ṣi aceasta îṭi vine dinafară, ṭi se întâmplă: asculṭi ceva, la început nici nu cunoṣti numele compozitorului, dar te interesează. Pe mine ceatorii mă interesează de la început, sau nu. Pe Bach, de pildă, îl evit. Când ceva e prea lung, interesul meu scade.

În muzică există două roluri: cel de amator de muzică, ceea ce sunt ṣi eu. Nu sunt doar interpret profesionist, ascult ca ṣi dv...

S.V. - Nu ca noi, aveṭi altă ureche...

C.Z. - Ba da, ṣi mie îmi place ceva. Dacă mă plictisesc, plec. E normal să alegem.

Celălalt rol este cel al interpretului: uneori caut opere, fiindcă ṣtiu că, dacă le cânt, pot contribui la valorile ei interpretative ṣi le ofer o ṣansă să fie apreciate.  Schumann este un compozitor pe care îl iubesc foarte mult. Există două opere pentru pian ṣi orchestră, scrise în ultimii săi ani de viaṭă, care nu sunt practic niciodată cântate ṣi toată lumea se întreabă: ce-o fi asta? Eu lupt pentru aceasta, le prezint; în acest caz, interpretul este cel care se angajează pentru prezentarea lucrărilor.

S.V. – În televiziune se spune că spontaneitatea este cel mai elaborat lucru. Vi se întâmplă ṣi dv., ca pianist?

C.Z. - Din nefericire, uneori este chiar spontan ceea ce fac. Am făcut programe de televiziune. Odată, în Spania, cu spaniola mea cam ciudată, am fost într-adevar spontan; a fost un ṣoc pentru ei, căci totul era strict organizat. Ṣtiau că te aṣezi într-un loc fix ṣi dintr-odată eu m-am întors, camera nu m-a putut urma. Fac astfel de lucruri, dar aṣa e viaṭa: trebuie lăsate să intre ṣi ele în televiziune. Trebuie făcute transmisii live. De exemplu, emisiunile mele pe canalul muzical francez erau în direct. Trei ore de transmisie, vorbeam cu cineva despre muzică, ascultam un disc, vorbeam din nou. Organizăm un cadru, apoi trăim în el. Ṣtiu că pentru unii este o catastrofă, dar mie îmi place să nu pregătesc meticulos chiar totul. 

Muzician care nu acceptă compromisul, Christian Zacharias a interpretat cu strălucire lucrări semnate de Scarlatti, Mozart, Beethoven, Schubert, sau Ravel.

S.V. – Lăsaṭi spaṭiu improvizaṭiei când interpretaṭi muzica clasică?

C.Z. - În câmpul profesional, dacă e prea periculos, nu recurg la improvizaṭie. Acolo mă pregătesc. Chiar dacă improvizez puṭin, ṣtiu că improvizaṭia nu va fi ratată sau nu va dăuna întregului. Există diverse formule pentru a schimba puṭin aspectul, dar există ṣi momente, cum ar fi un telefon care suna în timpul unui concert...

S.V. - Nu vă deranjează?

C.Z. - Ba chiar mă opresc, opresc orchestra; am o reacṭie spontană. Pentru aṣa ceva nu-ṭi poṭi face planuri. Nu e vorba despre o notă care trebuie să sune într-un anumit fel, ci despre o situaṭie dificilă pentru noi, care am învăṭat când eram copii că trebuie să cânṭi continuu, să nu te opreṣti, fiindcă poṭi crea impresia că ṭi-ai pierdut firul. Am ajuns să mă pot opri. Opresc ṣi orchestra, aṣtept până când persoana îṣi închide telefonul ṣi apoi continui.

S.V. – Ambianṭa în care cântaṭi contează pentru dv.?

C.Z. - Da. O tăcere în care simṭi oamenii ascultând încordaṭi te inspiră. Mai mult decât aplauzele contează aceasă tăcere ṣi tipul de ascultare. Contează ṣi o sală frumoasă, un pian bun, performanṭa orchestrei. Toate contribuie la crearea unui lucru special, dar ele nu pot fi garantate.

Mă fascinează repetiṭia  

În 1992 Christian Zacharias ṣi-a început ṣi cariera de dirijor, debutând cu Orchestra Suisse Romande din Geneva ṣi continuând cu orchestrele simfonice din Bamberg ṣi Barcelona, Filarmonicile din Los Angeles ṣi New York, Dresda ṣi cea a Radioului francez, Orchestra simfonică Santa Cecilia din Roma. Din 2002 este directorul artistic al Orchestrei de cameră din Lausanne, cu care lucrează pe proiecte de lungă durată. În acelaṣi timp îṣi continuă cariera de dirijor la pupitrul marilor orchestre, ca invitat la festivaluri importante, ca cel de la Salzburg sau Edinburgh.

Înregistrările discografice, începute din 1976, precum ṣi cele de radio ṣi televiziune, ca ṣi prezenṭa sa ca moderator de programe la postul de radio „France musique”, au mărit popularitatea acestui muzician, care ṣtie să vorbească limbajul timpului său. Câteva din discurile virtuozului german au fost premiate, iar integrala concertelor pentru pian, de Mozart, realizată cu curajul unui explorator voios, a marcat epoca.

S.V. - Vă simṭiṭi legat de un pian anume?

C.Z. - Există desigur instrumente mai bune ṣi mai slabe, dar azi calitatea e, în general, foarte bună. Eu cânt pe pianul pe care îl primesc, nu călătoresc cu propriul meu pian. Ṣi de la instrument poṭi învăṭa; cred că fiecare pian contribuie la interpretare, cu mici nuanṭe sau culori proprii.

S.V. -V-am ascultat la Bucureṣti sau cu orchestra „Saint Martin in the Fields” ṣi am avut impresia vie că există un fel aṣteptare  înaintea fiecărui sunet, un spaṭiu auroral, bogat în posibilităṭi, dintre care dv. alegeṭi una. Creaṭi impresia că vă permiteṭi de fiecare dată, în secunda divină, să alegeṭi fiecare nuanṭă, înainte de a oferi versiunea care este, din nefericire, finală, când vorbim de concert.

C.Z. - E interesant ce spuneṭi. E formidabil dacă se creează această impresie. Libertatea pe care o am se desfaṣoară însă într-un cadru deja stabilit. Dar e adevarat, pentru situaṭiile când cânṭi cu o orchestră care reacṭionează repede ṣi plin de fineṭe.

S.V. - În diferite interviuri, faceṭi elogiul repetiṭiei, care ar fi, după părerea dv., mai puṭin sterilă decât concertul. Vreṭi să explicaṭi acest concept?

C.Z. – Repetiṭia nu e o simplă copie a partiturii, în timpul ei poṭi mereu să faci schimbări. Repetiṭia nu este ceva mecanic, ea înseamnă refacere, retrăire. In franceză, repetiṭia semnifică refacerea aceluiaṣi lucru. Englezii însă spun rehearsal,  adica re-ascultare. Interpretezi, deci asculṭi ṣi poate regândeṣti. Aceasta este ṣansa repetiṭiei. In germană spunem probe, adică încercare, repetăm încercările de a găsi soluṭia. Mă fascinează repetiṭia, fiindcă este însăṣi condiṭia vieṭii noastre, repetăm mereu. Dar ṣansa este de a repeta cu viaṭă interioară ṣi de a accepta mica schimbare ascunsă în repetiṭie.

S.V. - În dialogurile sale cu Bernard Gavoty, cu peste 50 de ani în urmă, Enescu vorbea despre virtuozii acestui secol ca despre niṣte martiri, puṣcăriaṣi, sau sfinṭi, care trebuie să renunṭe la multe plăceri, doar pentru a distra publicul. Atâtea exerciṭii plicticoase, spunea el, pentru un efemer moment de glorie în sala de concert. Gândiṭi la fel despre actul artistic?

C.Z.  - Trebuie într-adevăr să renunṭi ṣi să-ṭi faci planul muncii ṣi al vieṭii interioare ṣi exterioare, pentru a fi pregătit. Profesia noastră cere mult, pentru ca fix la ora 8, într-o numită zi, să fii într-o formă de vârf. Publicul, pentru mine, este un cadou în plus. Ca să fiu sincer, trebuie să spun că fac muzică pentru mine ṣi pentru muzica însăṣi. Din fericire, acum o fac ṣi pentru muzicieni, ca să trăim împreună bucuria. Dacă ṣi publicul participă, cu atât mai bine. Dar nu cânt pentru... La întrebarea: „Iubiṭi publicul?”, Nathan Milstein a răspuns, cu oarecare impertinenṭă: „De ce să-i iubesc? Nu-i cunosc.”

S.V. – Vedeṭi publicul când sunteṭi pe scenă?

C.Z. - Acum, nu, căci stau cu faṭa la orchestră. Nici nu e prea politicos, fiindcă stau cu spatele la public. Dar ṣi la recital, nu stau cu faṭa la public. Admir violonceliṣtii care cântă cu faṭa la public. Probabil ca eu nu aṣ putea-o face. Ei spun ṣi poveṣti despre asta: vreun spectator care se tot uită la ceas, sau dă din picior, doamna care-ṣi zornăie bijuteriile, sau cel care urmăreṣte partitura ṣi dă paginile. Aṣa că eu sunt mulṭumit că nu văd publicul tot timpul.

S.V.  – Sunteṭi singur cu muzica.

C.Z. - Da. Ṣi publicul care ascultă bine îṭi dă motive să continui. După ce ai cântat, e bine! Lumea îṭi cere bisuri, aṣa cum zicea Enescu: starul care face cadouri. Când lucrez programul, am într-adevăr o relaṭie cu muzica pe scenă. Pericolul este că, dacă interpretezi prea mult pentru public, poate devine totul prea ieftin. După un timp, se vinde mai bine. Sau fac programele serioase ṣi apoi numai bisuri, cum se făcea cândva: prima parte era o sonata de Beethoven ṣi apoi Moshkowsky sau Kreisler.

S.V. - Ca o ṣampanie.

C.Z. - Problema este să rămâi fidel. Arthur Schnabel a spus aceasta: a trimis un program cu sonate de Beethoven ṣi Schumann, apoi Variaṭiile Diabelli, de Beethoven. Organizatorul i-a spus: nu puteṭi cânta ceva mai lejer în partea a doua? Schnabel i-a răspuns: sunt singurul pianist, la fel de plicticos ṣi în partea a doua. Ṣi eu fac parte mai curând din această categorie de artiṣti. Dar sunt fericit când formula funcṭionează.

Dirijatul e mai plin de energie  

Deṣi nu agreează abuzurile cărora le poate cădea pradă sistemul claselor de măiestrie, Zacharias este generos cu tinerii ṣi predă astfel de cursuri. Aṣa cum este interesat ṣi să contribuie la lărgirea graniṭelor de înṭelegere a muzicii, oferind lecturi ṣi conferinṭe în care, cu vivacitatea unei drame, dă viaṭă sensurilor muzicale, ca în ciclul de conferinṭe dedicate Concertelor lui Schumann sau gustului în muzică, de la Muzeul Orsay, din Paris.

Când alcătuieṣte un program, Zacharias nu respectă neapărat ordinea cronologică a elaborării lucrărilor, ci le combină, astfel încât tonalităṭile să devină complementare, iar miṣcarea fluidă a întregului să se impună. La Bucureṣti, la ediṭia din 2005 a Festivalului George Enescu, aṣa a procedat, interpretând Concertele beethoveniene, la fel cum, atunci când ṣi-a serbat a 50 a aniversare, odata cu noul mileniu, a interpretat Concertele mozartiene în aceeaṣi manieră.

S.V. - Vă declaraṭi fericit ṣi când dirijaṭi, nu doar când cântaṭi la pian. Este o experienṭă diferită de cea de pianist? Ce câṣtigaṭi, făcând această experienṭă?

C.Z. - Mai întâi, dirijatul este o activitate mai extrovertă. Pentru mine, pianul este o cutie neagră, închisă ṣi chiar dacă faci gesturi mari, nu înseamnă nimic, e doar spectacol. Când cînṭi la pian, trebuie să te limitezi la spaṭiul pianului. Cu o orchestră trebuie să te deschizi, să vorbeṣti cu ei, să-i convingi. Dirijatul e, deci, mai exteriorizat, mai plin de energie ṣi primeṣti la rândul tău mai multă energie decât de la un pian. Chiar când merge bine, din pian scoṭi desigur muzică. Dar cu orchestra, când le ceri ceva ṣi cântă bine, poṭi fi surprins tu însuṭi. Când sunt foarte obosit, îmi revin mai bine dirijând decât cântând la pian. La recital, dacă eṣti obosit, e foarte dificil.

Pentru a ajunge la această interpretare filosofică a muzicii, Zacharias crede că esenṭial este să lucrezi singur ṣi să înveṭi, păstrând vie inspiraṭia pe care o poṭi găsi în operele unor mari interpreṭi, cum ar fi Michelangeli, care, spune pianistul, aproape că te zdrobeṣte.

Când nu se scufundă în muzică, Christian Zacharias lasă frâu liber dorinṭelor sale de colecṭionar de artă contemporană. Cea mai veche lucrare aflata în posesia sa este o guaṣă a lui Paul Klee, din 1937. Colecṭionează însă nu pentru a investi, ci pentru propria plăcere, pentru că găseṣte în forma plastică teme care îl interesează, cum ar fi repetiṭia obsesivă, în jurul căreia a organizat chiar, în calitate de curator, o expoziṭie cu propriile opere.

S.V. - Diferitele orchestre cu care cântaṭi înseamnă experienṭe diferite pentru dv.? În cel fel e diferită Orchestra filarmonică din Boston de Concertgebouw, de pildă?

C.Z. - Din fericire există încă orchestre diferite, nu doar prin culoarea locală sau tradiṭie, ci ṣi prin climatul uman: unele orchestre sunt mai dificile, altele nu prea bine educate, altele ṣcolăreṣti, altele distinse. E fascinant să vezi cum merg, iar ca ṣef de orchestră, nu doar ca solist, trebuie să găsesc calea cea mai bună.

S.V. – Credeṭi că prezenṭa unui maestru la începutul carierei este importantă? Aṭi avut un maestru sau v-aṭi format singur?

C.Z. - E o întrebare foarte bună. Dacă se exagerează, nu e bine. Există azi aproape un turism al claselor de maiestrie: vii, apoi îṭi treci în CV că ai studiat cu X...

S.V. - E un sistem de care se profită.

C.Z. - Eu nu am făcut aṣa ceva niciodată. Am avut doar doi profesori: Irene Slavin, o rusoaică de la Ṣcoala din Sankt Petersburg. Aceasta a fost baza pentru pian. Apoi l-am ales pe Vlado Perlemuter...

S.V. - La Paris...

C.Z. - El venea dintr-o zonă dintre Polonia ṣi Rusia, din această tradiṭie pură, pe care au avut-o ṣi Lipatti ṣi Haskil. Eu l-am ales pe Perlemuter, ca să studiez. Aceasta a fost tot, nu m-am dus la clase de măiestrie. Desigur că ai idoli. Te duci să-l asculṭi  prima oară pe Michelangeli într-un concert. Asta aproape că te poate ucide. Incerci să lucrezi apoi. Este ṣi aceasta o manieră de a găsi inspiraṭia, nu trebuie să-ṭi forṭezi mâna. E mult mai bine să încerci singur să lucrezi ṣi să înveṭi.

Trebuie să crezi în muzică  

Maestrul Zacharias nu este îngrijorat pentru destinul muzicii clasice în Europa, căci exemplul Spaniei, pe care o cunoaṣte bine, unde tinerii interpreṭi sunt ṣi vedete de film, atragând astfel un public tânăr, îi dă, desigur, speranṭe.

S.V. -Aṭi făcut programe muzicale de radio ṣi de televiziune, pentru tineri...

C.Z. - Nu numai pentru ei.

S.V. - Când vă uitaṭi însă pe audienṭe, nu vă e teamă că partida pentru muzica clasică e deja pierdută?

C.Z. - Nu cred, altfel totul ar lua sfârṣit. Trebuie să crezi în muzică. Publicul revine.

S.V. - Se vorbeṣte despre o generaṭie tânără, dependentă de computer, cu o putere de concentrare redusă.

C.Z. - Se vorbeṣte, dar în Germania publicul a fost dintotdeauna mai în vârstă. Se crede poate că muzica clasică e prea serioasă. Dar dacă vorbesc despre o ṭară pe care o cunosc bine, vă pot spune că în Spania au muzica populară, ceva muzică clasică, există anumite regiuni în Spania unde performanṭa anumitor instrumentiṣti e mare. Dar nu au tradiṭia scorṭoasă a unei ṭări cu o mare cultură. Sunt pur ṣi simplu deschiṣi ṣi îṣi dau seama dacă e bine ṣi frumos. Sunt oameni care cântă muzică barocă, precum Jordi Saval, care interpretează cu mare seriozitate muzica veche, dar sunt, în acelaṣi timp, ṣi vedete de film. Prietenii vin, li se pare că e bine ṣi duminica dimineaṭa publicul este 60% tânăr.

S.V. – Credeṭi că există popoare mai deschise spre muzică, sau nu este o chestiune de naṭionalitate, ci de interes individual?

C.Z. – Aṣ spune, de cultură. Regiunea europeană are cea mai mare ṣansă de a atrage oamenii spre muzica clasica. Cu Goethe Institut am făcut călătorii în Orientul Apropiat, am cântat în Iordania, Egipt, apoi în Asia. Acolo este un cerc restrâns care se interesează de muzica clasica. Altfel, este o cu totul altă lume. Nu sunt convins că vreau să fiu ambasadorul muzicii noastre. Dacă se întâmplă, e bine. Nu cred însă că acolo vom avea un public important, nici chiar în China, care creṣte. Imi ajunge să-i conving pe tinerii din ṭările noastre să vină ṣi să cunoască această istorie, care e marea istorie a culturii noastre. Oameni ca Mozart, Schubert, etc., reprezintă vârful creativităṭii omeneṣti.

S.V. - Ca amator de artă, vă interesaṭi de artiṣti contemporani, precum Louise Bourgeois, Oppenheimer ṣi alṭii. Nu dovediṭi acelaṣi interes pentru muzica contemporană. De ce?

C.Z. - Nici pictura din timpul lui Mozart nu mă interesează. Există întotdeauna valuri de interes, lucrurile nu se întâmplă paralel. Muzica ṣi pictura unei epoci nu sunt niciodată egale în calitate. Ador pictura Renaṣterii, dar muzica nu mă interesează. Marii compozitori de atunci, Monteverdi ṣi ceilalṭi, nu sunt pentru mine. La fel ṣi Schönberg. Nu ṣtiu ce să fac cu această muzică, pentru a obṭine o interpretare care să fie doar a mea. Cu orchestra, lucrurile se schimbă, ca dirijor cânt mai multă muzică a secolului 20 decât ca pianist. Ei cântă notele ṣi eu trebuie să construiesc. Sunt ṣi compozitori care mă fascinează. Charles Ives, de pildă.

S.V. – Lucraṭi nouă ore în fiecare zi?

C.Z. - Nu în fiecare zi. La Bucureṣti, de pildă, am făcut un concert, a doua zi m-am dus la Lausanne, am lucrat ṣase ore cu orchestra, apoi două ore la pian, singur, deci nouă ore. După acest regim nu mai vreau să studiez sau să aud muzică. Mi se termină complet energia.

Christian Zacharias se bucură de cronici entuziaste, dar se mai întâmplă ca performanṭa sa să nu convingă, cum a fost cazul unui cronicar britanic, ce ṣi-a intitulat scurt articolul ”Nu se pricepe”, vorbind despre incapacitatea artistului de a dirija Concertul de Schumann.

S.V. - Au astfel de cronici vreun efect asupra dv. ?

C.Z. – Autorul cronicii e englez, nu-i aṣa?

S.V.  - Da.

C.Z. - Există locuri unde e dificil să convingi. Dar Europa e mare, iar eu trăiesc între exagerările entuziasmului ṣi reacṭii ca acestea, căci aceasta ne este profesia. Cele două opinii opuse nu te ajută, nici entuziasmul, nici desfiinṭarea. Marii mei critici sunt pe scenă.

S.V. – Muzicienii?

C.Z. - Da, ei. În ei am mai multă încredere decât în cronici.

Christian Zacharias găseṣte mereu motivaṭia de a reveni, cu aceeaṣi energie solară, la lumea imponderabilă a sonurilor sale. Prestaṭii ce i-au adus numeroase premii, între care, în 2007, “Artistul anului”, la premiile Midem pentru muzică clasică, la Cannes, iar în următorii patru ani, premiul ECHO Klassik, la Berlin. In 2009, a fost medaliat în România, pentru serviciile aduse culturii, aṣa cum ṣi Franṭa i-a recunoscut contribuṭia artistică, acordându-i ordinul de Ofiṭer al Artelor ṣi Literelor. Recitalul său de la Carnegie Hall din New York, în 2011 a fost primul susṭinut de un pianist german, în ultimii treizeci de ani. Zacharias vine în România ṣi în calitate de director al Festivalului orchestrelor radio, iniṭiat în 2012 de Societatea Română de Radiodifuziune.

La 63 de ani, artistul nu pare să-ṣi fi încheiat aventura cunoaṣterii. Spre bucuria noastră.

Ascultaṭi-l pe 13 si 14 septembrie, la Ateneul Român. By Midnight.