INTERVIU Paavo Järvi, dirijor: „Simfonia I a lui Enescu a fost o provocare“

Orchestra din Paris, dirijată de Paavo Järvi, a concertat joi, 5 septembrie, la Sala Palatului, interpretând lucrări de Enescu şi Prokofiev.

Interviu realizat de Ecaterina Stan

Paavo Järvi, dirijorul american de origine estoniană, îl cunoaşte personal pe pianistul Radu Lupu şi a îndrăgit-o pe Mihaela Ursuleasa  (1978-2012), despre care spune că avea o personalitate uluitoare. Vineri seară, Orchestra din Paris, condusă de Järvi, a interpretat, în ritm moderat, Simfonia I a lui Enescu, pentru a „lumina armonic mesajul sonor“, în stilul tipic enescian.

Sunteţi un bun prieten al muzicii româneşti. V-aţi aflat pentru prima oară la noi şi aţi condus Simfonia I în Mi bemol major op. 13 de George Enescu. 

Prima simfonie a lui George Enescu este o lucrare interesantă, fără a fi una perfectă. Dacă studiezi partitura, îţi dai seama că Enescu nu era, la data când a compus-o, un compozitor cu experienţă, dar era unul cu mare har. Observi că era cu adevărat foarte hotărât în demersul său şi că marca cu precizie direcţiile spre care se îndrepta. Studiind partitura am descoperit direcţii noi faţă de cele tradiţionale. Am de la tatăl meu o colecţie de discuri, pe care o îmbogăţesc la rândul meu. Între acestea există, desigur, şi prima simfonie enesciană, în varianta semnată de George Georgescu. Şi mă întreb: care este direcţia spre care trebuie să mă îndrept? Trebuie să iau în considerare varianta Georgescu, a celui care l-a cunoscut pe compozitor în mod nemijlocit, variantă tradiţională a celui ce i-a fost prieten lui Enescu, sau cea relevată de partitură? Ce să aleg? Această dilemă există în multe situaţii, mai cu seamă la Şostakovici: alegi partitura sau varianta consacrată a lui Evgheni Mravinski? În înregistrările semnate de colegi din vechea generaţie găseşti relevări „romantice“, care adaugă efecte ce nu sunt în notaţi, rubato-uri ce distrug uneori claritatea ritmică. Or, Enescu este extrem de amănunţit în indicaţiile sale. Nu poţi cânta mai repede decât vrea Enescu. Trebuie să fii mai moderat, aşa cum cere Enescu de dragul ritmicii, pentru a lumina armonic mesajul sonor. Astfel se înţelege cu adevărat cum anume funcţionează lumea armoniei şi a ritmului enescian. Acestea sunt adevăratele mele ţeluri ca dirijor: să caut, să găsesc – din partitură şi nu din anterioare imprimări – adevărul. Recunosc, admit şi posibilitatea de a fi greşit, dar am intervenit în textul Simfoniei, reorchestrând în unele locuri. Nu vă temeţi, nu am făcut altceva decât să dublez anumite instrumente de dragul sonorităţii mai clare. Am consolidat, aş zice, structura opusului. Pentru mine, impactul cu Simfonia nr. 1 în Mi bemol major op. 13 de George Enescu a fost o provocare. Am ales-o la cererea organizatorilor de a include în cele două concerte pe care le cântăm împreună cu Orchestra din Paris şi o creaţie enesciană, şi ne bucurăm de alegerea făcută! Orchestrele sau dirijorii care nu au Enescu în repertoriu aleg de obicei rapsodiile.

Câte repetiţii aţi făcut?

Trei la Paris, două la Bucureşti.

Orchestrei, a cărei paternitate, datată din 1967, îi aparţine lui André Malraux, i-a plăcut Simfonia?

Sunt dirijor de 25 de ani şi ştiu că ce crede orchestra după prima repetiţie nu este important. Doar după ce sunt depăşite problemele, când instrumentistul „navighează“ cu curaj în demersul sonor, abia atunci începe bucuria ce apare prin cunoaştere. Atunci începe să-i placă ceea ce cântă. Da, cu certitudine, Orchestra din Paris a îndrăgit Simfonia!

Ce lucrări a interpretat Orchestra din Paris la Bucureşti?

Prima este reprezentativă pentru o orchestră franceză, un program de turneu, dintre cele la care se aşteaptă publicul. Berlioz, Saint-Saëns – francezi cântaţi de francezi. Este modul nostru de a ne prezenta cum se cuvine. Simfonia cu orgă a lui Saint-Saëns este una dintre piesele de rezistenţă în programele noastre. Tocmai am prezentat-o şi la Londra, la Festivalul Proms. Anul 2013 este dedicat lui Britten şi eu iubesc mult Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor op. 15, mai ales cu Vilde Frang în ipostază solistică. În cel de-al doilea program, pe lângă Simfonia de Enescu, am ales Simfonia a V-a în Si bemol major op. 100 de Prokofiev. Şi acest opus este adesea prezent în programele noastre. Dacă ar fi să aleg o simfonie din creaţia secolului XX, categoric ar fi aceasta! Este uimitoare prin limbajul ei inovator. Alăturarea celor două simfonii mi s-a părut a fi o decizie bună.

Cunoaşteţi muzicieni români?

Desigur! Dintre aceştia, mulţi cântă în orchestre din Germania. Şi în Orchestra din Paris este un tânăr violonist din România. Unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, favoritul meu între toţi, Radu Lupu, îmi este prieten. Suntem adesea pe scenă împreună, în lucrări de Mozart, Brahms, Beethoven. Mihaela Ursuleasa, Dumnezeu s-o odihnească, mi-a fost o foarte dragă prietenă! Am fost împreună cu ea în America, am acompaniat-o în concertul „Jeune homme“ de Mozart. Am făcut un turneu şi cu Deutsches Kammerorchester, cu Concertul nr. 1 de Beethoven. Mihaela Ursuleasa a avut o personalitate uluitoare! A trăit un timp scurt, ca şi Dinu Lipatti. Trebuie recuperate imprimările ei din concert, care poate nu sunt perfecte, dar sunt pline de viaţă, fantastice! Ea nu mai este printre noi, dar înregistrările ei pline de energie sunt moştenirea pe care ne-a lăsat-o şi care ne-o vor păstra într-o viaţă spirituală.

Prietenii români – Radu Lupu, Mihaela Ursuleasa – v-au vorbit despre Festivalul „Enescu“, despre România?

Radu Lupu mai puţin. Ne‑am întâlnit acum câteva zile şi am avut ocazia să discutăm despre Festival, mi-a împărtăşit câteva dintre părerile lui... categorice! Am fost mai aproape de Mihaela, poate şi pentru că suntem din ţări asemănătoare, foste comuniste. Estonia este mai mică decât România. Astfel, cred că, în ţara mea, schimbările apar mai repede. Este normal că şi aici sunt schimbări, dar mai trebuie să treacă ceva timp şi vor veni altele. De exemplu, Sala Palatului este din timpurile comuniste, veţi avea şi o sală nouă. ;