INTERVIU Horia Andreescu, dirijor: „Prin muzică, Festivalul «George Enescu» reuşeşte să creeze punţi bune şi trainice“

INTERVIU Horia Andreescu, dirijor: „Prin muzică, Festivalul «George Enescu» reuşeşte
să creeze punţi bune şi trainice“

Horia Andreescu                                                                                                         FOTO Virgil Oprina

Duminică, 8 septembrie, de la ora 16.30, în magicul spaţiu al Ateneului Român, publicul poate asculta un concert al Orchestrei Radio din Viena, avându-l la pupitru pe dirijorul Horia Andreescu. În program se regăsesc lucrări de Dunser, Beethoven, Enescu. Solistă va fi celebra pianistă Elisabeth Leonskaja. Despre acest concert, dar şi despre ce reprezintă Festivalul „Enescu“ pentru publicul român şi România, vorbim cu dirijorul Horia Andreescu.

Interviu realizat de Maria Capelos

Horia Andreescu (72 de ani), unul dintre cei trei dirijori principali ai Filarmonicii „George Enescu“, descrie ediţia din acest an a festivalului, explicând rapid traseul acestuia de la prima ediţie până la cea din acest an. De asemenea, în interviul pentru „Adevărul“, vorbeşte despre provocările pe care le ridică muzica contemporană, unde dirijorul punctează că: „oricât ai vrea să respecţi dorinţa compozitorului, dacă lucrarea este ofertantă, găseşti mult mai multe sensuri şi oricât ai vrea să redai cât mai fidel intenţiile lui, totul este filtrat prin personalitatea interpretului, a dirijorului, în cazul meu“. 

Duminică, dirijorul se va afla pe scena Ateneului Român, în fruntea Orchestrei Radio din Viena, fiind bucuros pentru că „vienezii... care nu au neapărat aderenţă la muzica lui Enescu, o muzică specială, o tratează profesionist, o înţeleg, şi asta e o mare şansă, să se cânte muzica lui Enescu de o orchestră cu un nivel profesional înalt“. 

„Adevărul“: Creionaţi puţin această ediţie a Festivalului Internaţional ”George Enescu”.

Horia Andreescu: Festivalul Enescu început, la vremea lui, cu o primă ediţie strălucioare pentru acea perioadă, a avut şi un traseu descendent pe la sfârşitul anilor `80, după care a intrat pe mâini bune, cu o conducere inteligentă, cu talent organizatoric şi care vine şi din lumea muzicii. Aşadar s-au îmbinat foarte bine lucrurile, ceea ce face ca, pornind de la ceea ce este atractiv pentru marele public - mari orchestre, solişti, dirijori, programe atractive - la fiecare ediţie reuşeşte să aducă şi ceva nou. Şi la această ediţie, spre exemplu, apar opere în concert, prime audiţii în România, cum e Schonberg, apare o galerie de noi compozitori, din generaţii mai tinere şi din România dar şi din lume. Programele unor orchestre – cele care cântă două seri la rând de obicei – cuprind unul mai îndrăzneţ, să spunem, şi unul clasic. 

Această îmbinare face ca încet încet şi publicul nostru să înceapă să se obişnuiască, să înţeleagă că muzica contemporană nu este neapărat o muzică rea sau nu este muzică, că există mereu idei noi, că există mereu posibilităţi de a accesa şi chiar a asimila această muzică atunci când este bine făcută şi într-un cadru aşa de bine organizat, încât balansul între nou şi tradiţional este foarte bine dozat, aducând mereu lucrări noi, surprinzătoare. 

Prima idee extraordinară a fost cu ani în urmă - cred că era Lawrence Foster director artistic  -, când el şi cu domnul Mihai Constantinescu au propus marilor orchestre şi marilor solişti, dirijori să cânte George Enescu. Unii au reacţionat pozitiv, unii au înţeles, alţii nu, dar pentru mulţi dintre cei care au înţeles şi au descoperit ce înseamnă Enescu compozitorul, acest lucru a condus la programarea compoziţiilor lui în lume, la propunerea acestor interpreţi şi orchestre.

E un imens câştig al organizatorilor, şi al nostru ca ţară.

Da. Pentru că George Enescu a fost cunoscut la vremea lui ca un mare violonist şi un mare profesor. Christian Ferras, Ivry Gitlis şi Yehudi Menuhin i-au fost elevi. Mai sunt alte două aspecte, mai puţin cunoscute, unele pe vremea lui Enescu compozitorul şi mult mai cunoscute în Europa şi în America de Nord referitor la Enescu dirijorul. Din păcate, în vremea aceea înregistrările erau puţine. S-au pierdut multe interpretări. Totuşi, spre sfârşitul vieţii, Enescu a înregistrat o variantă extraordinară a Misei în si minor de Bach, cu o orchestră de cameră britanică şi cu un cor britanic, foarte apreciată la vremea aceea. 

Tot el, la Festivalul de la Besancon – care era unul dintre puţinele festivaluri de prestigiu la vremea aceea în Europa, acum sunt festivaluri peste tot, ceea ce nu este rău, în fond! - a dirijat la un an de la moartea lui Dinu Lipatti ultimul recital al acestuia. Am avut şansa să găsesc această înregistrare într-un mare magazin de discuri din Berlin. Era simfonia concertantă pentru două piane, la care cânta soţia lui Dinu Lipatti, bineînţeles cu un alt partener. Urma ca Enescu să dirijeze apoi finalul din suita Şătrarii a lui Dinu Lipatti, iar în partea a doua era Bela Bartok, suita pentru coarde celestă şi percuţie. 

Bela Bartok era născut în acelaşi an cu George Enescu. S-au cunoscut, s-au preţuit, şi deşi erau structuri diferite, asta nu i-a împiedicat să se apropie şi să facă muzică împreună. George Enescu ştia ce dirijează, era una dintre capodoperele lui Bela Bartok, această muzică pentru coarde celestă şi percuţie. Iată că începem să vedem nişte roade ale lui George Enescu dirijorul. Încă din a doua parte a anilor `30 el  era cunoscut şi ca dirijor. Şi intrase în cercul restrâns al candidaţilor la şefia Filarmonicii din New York. Până la urmă nu a fost ales Enescu, dar orchestra i-a comandat o lucrare. Acea lucrare scrisă de George Enescu este Suita a III-a Săteasca, o lucrare complexă, foarte interesantă, poate mai puţin în cântată. Dar Filarmonica din New York, deşi trecuseră mulţi ani, a păstrat o interpretare sub conducerea lui Gustav Mahler, care a prezentat-o ca primă audiţie în America, a Suitei I de George Enescu. Şi după aceea Gustav Mahler a cântat suita cu Filarmonica din New York şi într-un turneu prin Statele Unite. Mahler, muzicianul, compozitorul şi dirijorul, cred eu, a fost impresionat de Preludiul la unison, care deschide Suita I cu o singură linie melodică, specific enesciană, dar care are acel arc pe care-l găseşti în lucrările pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. 

Aşadar, tot la sugestia domnului Constantinescu, care şi el de-a lungul ediţiilor Enescu a ascultat sugestii de-ale mele, şi eu de data aceasta am acceptat propunerea lui de a cânta cu Orchestra Radio Viena Suita a III. Am mai dirijat Orchestra Radio Viena cu mulţi ani în urmă, o operă concertantă, a lui Janacek, care era şi la Viena o reluare după ştimele vechi, cu adnotări, cu greşeli. A fost multă muncă pentru toată lumea, iar cea mai mare provocare a fost că am lucrat toată echipa de solişti cu care trebuia să lucrez în ultimele zile doar în seara concertului. Acum este o altă orchestră, una redutabilă, cu multă experienţă în muzica modernă. Sunt muzicieni foarte capabili.

Revenind la ideea importanţei festivalului, un lucru bun este că acum se pot asculta şi la Bucureşti marile orchestre, mari dirijori şi solişti ai lumii muzicale internaţionale. Şi dacă cronicarii importanţi sunt interesaţi să vină la Bucureşti este tocmai pentru George Enescu şi pentru lucrările noi pe care au şansa să le audă aici.

Cât de provocatoare este muzica contemporană pentru un dirijor?

Suita a III-a a lui Enescu este o lucrare complexă pe care nu oricine o poate asimila. Trebuie să ai cunoştinţe temeinice, dar există dirijori şi din generaţia tânără care o pot face. Eu, din fericire, am studiat şi compoziţia, aşa că am şansa de a vedea lucrurile nu numai din punct de vedere al interpretului, ci şi al compozitorului. Pentru că mereu întrebarea este cine e mai important, compozitorul sau interpretul. Sigur că este mai important compozitorul, dar poate că atunci când acesta scria o lucrare importantă, ştiind cu siguranţă ce scrie, tot cu siguranţă Dumnezeu îi punea mai multe peste conştienţa lui în lucrare. Şi acesta este rostul nostru, al interpreţilor, să punem în evidenţă tocmai acest lucru. Ceea ce este o mare şansă. Oricât ai vrea să respecţi dorinţa compozitorului, dacă lucrarea este ofertantă, găseşti mult mai multe sensuri şi oricât ai vrea să redai cât mai fidel intenţiile lui, totul este filtrat prin personalitatea interpretului, a dirijorului, în cazul meu.

Ce vine în urma dumneavoastră, ca dirijori tineri?

Predau la Conservatorul din Bucureşti – aşa i-a rămas numele în mintea noastră deşi denumirea i s-a schimbat, asta pentru a stabili nivelul instituţiei în raport cu lumea. Nici numele, nici haina nu-l face pe om, dar totuşi îl reprezintă. Sunt mulţi dirijori români buni, care s-au afirmat în afara ţării. L-aş menţiona, în primul rând, pe Gabriel Bebeşelea. A studiat la Cluj cu maestrul Zbârcea şi după aceea la Bucureşti la postuniversitară şi cu mine şi a avut o bursă la Viena, iar acum face o carieră specială, deosebită şi meritată. Este inteligent, talentat şi relaţionează foarte bine. Există multi români buni.

Şcoala românească, mai ales cea de coarde, a dat multe talente. Unele sunt încă aici, altele au plecat şi s-au afirmat în afară, muncind mult. Acolo sunt altcumva răsplătiţi. Şi apoi, marile centre muzicale sunt atractive pentru ei. De exemplu, la Filarmonica din Berlin, de unde tocmai s-a pensionat, am avut un violonist român, domnul Dincă, dar şi un contrabasist din Braşov, care a plecat apoi ca profesor universitar. Mai avem un concertmaistru la Concertgebouw, domnul Prunaru, un altul la un ansamblu de prestigiu, domnul Horvath, de la Cluj, care din violonist a devenit dirijor, după ce a ajuns să cânte la orchestre bune. Şi în Spania am un fost student care devine din ce în ce mai căutat şi invitat peste tot. Spaţiul acesta i-a dat lumii pe George Enescu, Sergiu Celibidache, Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu şi mulţi alţii. Avem mulţi români talentaţi.

Nu uitaţi că anul trecut Filarmonica „George Enescu” a împlinit 150 de ani, iar Ateneul Român, 130 de ani. Ateneul era la început un spaţiu multicultural şi apoi s-a stabilit să devină sediul Filarmonicii. De ce? Pentru că prin muzică atragi cel mai mult atenţia, nu ai handicapul neînţelegerii limbii. Muzica este un limbaj la care mulţi aderă, îl înţeleg şi îl preţuiesc indiferent ce limbă vorbesc. Prin muzică, Festivalul ”George Enescu” reuşeşte să creeze punţi bune şi trainice.

Ce dirijaţi în Festival?

Îmi pare bine că vienezii - pentru că voi dirija duminică Orchestra Radio din Viena -, care nu au neapărat aderenţă la muzica lui Enescu, o muzică specială, o tratează profesionist, o înţeleg şi asta e o mare şansă, să se cânte muzica lui Enescu de o orchestră cu un nivel profesional înalt.

Se cântă în primă audiţie o piesă a unui compozitor contemporan austriac. Desigur, punctul de greutate este Elisabeth Leonskaja cu Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră a lui Beethoven, apoi Suita nr. 3 de Enescu, iar ”cârligul”, cum îi spun eu, este Bolero, de Ravel. Această politică a introducerii lui Enescu pe piaţa internaţională are efecte. Dacă duminică cântăm la Bucureşti Suita nr. 3 de Enescu, ea va fi apoi cântată la  Festivalul de la Eisenstadt, unde se preia concertul de Bucureşti, fără Bolero. Este o dovadă în plus, clară, că Enescu compozitorul îşi face loc în lume. Or, în acest concert, după cele povestite despre Filarmonica din New York, se întâlnesc compozitorul Enescu cu dirijorul Enescu, pentru că dirijorul Enescu a generat comanda Suitei nr. 3.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: