INTERVIU Emil Constantinescu: „Nu am moştenit auzul muzical, aproape perfect, din familie“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emil
Constantinescu, fost preşedinte al României
Emil Constantinescu, fost preşedinte al României

Cu o mamă absolventă de Conservator şi cu bunici melomani, pe care îi vizita compozitorul Paul Constantinescu, fostul preşedinte Emil Constantinescu spune că „a absorbit muzica odată cu aerul“

Fostul preşedinte Emil Constantinescu susţine că Festivalul „Enescu“ trebuie finanţat, indiferent de dificultăţi bugetare temporare, pentru că în acest moment „este cel mai bun brand de ţară pe care îl avem“.

Arta nu stă ascunsă în întuneric. Publicul se bucură de strălucirea ei în luminile rampei. Dar o face din diverse motive. Unii, pentru a se face văzuţi. Alţii, pentru a-şi adăuga imaginii publice „un ce“, care dă prestigiu. Dar cred că marea majoritate a oamenilor au venit întotdeauna la Festivalul „Enescu“, pur şi simplu fiindcă iubesc muzica. E şi cazul celui de-al doilea preşedinte al României democratice, profesorul universitar Emil Constantinescu. Într‑un interviu pentru suplimentul „Enescu“, Emil Constantinescu, care a fost preşedinte al României între anii 1996 -2000, spune că nu ştie cum a reuşit să se organize Festivalul „Enescu“ în 1998.

Faceţi parte dintre oamenii de stat români, cărora nu le e frică să privească dincolo de cercul practicii politice, înspre valorile culturale. Poate fiindcă politica a fost doar un episod din viaţa dvs. Melomanii vă pot zări uneori în sălile de concerte. Ca şi amatorii de teatru. De când urmăriţi marea întâlnire internaţională a muzicii, care este Festivalul „George Enescu“?

Festivalul „George Enescu“ întruchipează un deziderat greu de atins: continuitatea în excelenţă. În 1958, eram student şi atunci se dădea voie, cu carnetul de student, la aşa-numitele „repetiţii cu public“ şi, uneori, chiar la concerte. Aşa am putut asculta „live“ maeştri ca David Oistrah, Yehudi Menuhin, sir John Barbirolli, Monique Haas, Claudio Arrau, a căror artă mi s-a întipărit adânc în memorie. În ultimele două decenii am avut posibilitatea să frecventez multe săli de concert de pe mapamond, dar posibilitatea de a concentra pe parcursul unei singure luni orchestre şi solişti faimoşi este rară, chiar în cele mai avansate culturi ale lumii contemporane.

Când v-aţi apropiat de muzica clasică? Mama dvs.,absolventă de Conservator, a jucat un rol în acest sens?

Nu m-am apropiat de muzica clasică, am absorbit-o odată cu aerul, de când m‑am născut. Cântecele mele de leagăn au fost Lullaby, Fur Elise, Eine Kleine Nachtmusik, Traumerei. Mama mea, care a studiat harpa cu Liana Pasquali, a fost ultima dintr-o succesiune de generaţii de muzicieni şi melomani. Bunica mea, Marguerite, conform unei tradiţii a familiilor străbunicilor mei Le Teo din Bretagne şi De Bie din Valonie, a fost educată la un pension catolic unde lecţiile de muzică le pregăteau pe tinerele fete pentru saloanele vremii. Bunicul meu, Emil Colceag, venea dintr-o familie de oieri bogaţi din Satulung, care şi-a trimis copiii la Universităţile din Bucureşti şi Cluj. Bunicul a studiat Dreptul, dar şi flautul, şi, când comuniştii i-au confiscat averea, a supravieţuit cântând cu Orchestra Radio. În casa bunicilor mei din Ploieşti se cânta muzică de cameră şi Paul Constantinescu venea des acolo. Fratele bunicii mele, Charles Nicolas De Bie (Nicolae Debie), profesor universitar şi director fondator al Institutului de Cercetări Petrochimice, a fost şi fondatorul, directorul şi dirijorul primei orchestre simfonice din Ploieşti. Sub bagheta lui au cântat solişti de renume, din ţară şi străinătate. Toţi erau, apoi, oaspeţii casei sale, astăzi demolată, din strada Oilor.

Am spus că mama a fost ultima dintr-o tradiţie muzicală care merge în neamul De Bie până în secolul al XVII-lea, pentru că nici eu, nici sora mea nu am moştenit auzul muzical aproape perfect al bunicului sau al bunicii. Aşa că, în condiţiile de sărăcie de atunci, şi flautul de argint al bunicului şi pianul mamei au fost vândute. Când m-am întors acasă, după primul semestru de la Facultatea de Drept, pianul din camera mea dispăruse, mai rămăsese doar un vraf de caiete de note, pe podea. M-am consolat cumva când am aflat că ajunsese la doctorul Penescu din Piteşti şi, peste ani, fiul său, prof. dr. Mircea Penescu, directorul Spitalului Clinic de Nefrologie „Dr. Carol Davila“ şi dirijorul Orchestrei Medicilor, mi-a spus că, în copilărie, a cântat la acel pian. Am rămas cu pasiunea pentru muzică şi poate cele mai fericite clipe din viaţa mea sunt cele petrecute în sălile de concert sau cele în care ascult înregistrările din colecţia mea de CD-uri cumpărate din toată lumea.

Aţi spune că sunteţi un meloman, adică un împătimit cunoscător de muzică?

Aş spune că sunt, mai întâi, un iubitor al muzicii, pentru că numai printr-o iubire fără margini poţi ajunge la o cunoaştere, care îţi îmbogăţeşte gândirea şi sufletul, prin descoperirea unor sensuri noi, într-o căutare nesfârşită.

Ce muzică preferaţi să ascultaţi? Aveţi interpreţi sau dirijori favoriţi?

Ascult de la muzica barocă, clasică, romantică, până la Stravinski, Honegger, Messiaen. Simfoniile lui Mahler şi operele lui Wagner sunt ţintele preferate pe care le vânez acum în călătoriile mele prin lume. Muzică de operă, de la opera seria până la opera rock este o veche pasiune şi bineînţeles jazzul. Nu îmi plac deloc opereta sau music-hallul, dar mă atrag doinele şi bocetele româneşti, muzica bizantină şi cântecele gregoriene. Am, desigur, interpreţi şi dirijori favoriţi, dar acesta este un subiect pentru o carte, nu pentru un interviu.

Să rămânem pentru azi la cuplul magic pe care ni l-a oferit Festivalul „Enescu“ 2013, Barenboim – Radu Lupu.

Frecventaţi muzicienii?

Dacă prin a frecventa muzicieni înţelegeţi lungi după-amieze şi seri tihnite, depănând împreună amintiri şi poveşti adevărate, aţi atins o rană deschisă. Când am hotărât să mă dedic cercetării în domeniul mineralogiei, am înţeles că timpul pentru aceste plăcute momente s-a diminuat drastic şi va trebui să-l limitez mai ales la cel din sala de concert, renunţând la întâlnirile private. Asta nu înseamnă că nu am petrecut clipe minunate împreună cu Mariana Nicolesco, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Valentin Gheorghiu, Virginia Zeani, Dan Grigore, Felicia Filip, mai ales pe vremea când mai aveam grădină. Îmi amintesc cu plăcere de momentele în care i-am invitat la masă pe Yehudi Menuhin sau Luciano Pavarotti, împreună cu membri ai familiilor lor, cu care am continuat să ţin legătura.

Un ţel: formarea unei elite a societăţii

În perioada mandatului dvs. de preşedinte al României, aţi avut la dispoziţie instrumentul de recunoaştere a valorii românilor merituoşi, anume decoraţiile. Câţi muzicieni aţi decorat, faţă de alte categorii profesionale?

Nu atât cât mi-aş fi dorit, dar printre cei care au primit în decembrie 2000 Ordinele „Steaua României“, „Serviciul Credincios“ şi „Pentru Merit“ se numără nu puţini compozitori precum Pascal Bentoiu, Dumitru Capoianu, Adrian Iorgulescu, Tiberiu Olah, Radu Paladi; dirijori precum Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Răzvan Cernat, Marin Constantin; instrumentişti precum Radu Lupu, Eugen Sârbu, Radu Aldulescu, Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, Aurelian Octav Popa; cântăreţi de operă precum Ileana Cotrubaş, Viorica Cortez Guguianu, Eugenia Moldoveanu, Maria Slătinaru sau muzicologi precum Dinu Ghezzo, Titus Moisescu, Grete Tartler.

Mai important mi se pare să spun că nu a fost vorba de nişte simple decoraţii, cum erau cele din regimul comunist. Prin reinstaurarea ordinelor naţionale fondate de regii României Carol I, Ferdinand şi Carol II, am dorit să reînviu ţelul pentru care au fost gândite aceste ordine: formarea unei elite a societăţii care să constituie repere pentru generaţiile viitoare. Faptul că personalităţi muzicale au primit gradele cele mai înalte, „Mare Cruce“ şi „Mare Ofiţer“, le dă dreptul ca membri ai Consiliului Ordinului să decidă asupra selecţiei viitorilor membri ai ordinului şi să ceară eliminarea celor care se fac vinovaţi de fapte nedemne.

Mă întreb dacă ideea generoasă a unei societăţi a idealurilor împărtăşite este o provocare, o speranţă sau dacă este un vis. Dacă vom căuta un răspuns în istoria plină de conflicte a omenirii, în care solidaritatea s-a realizat cel mai adesea împotriva a ceva, decât pentru un ţel comun, acesta nu va fi prea dătător de speranţe. Dacă întrebăm ştiinţa, ea ne va spune că trăim într-o lume a incertitudinilor pe care, cu excepţia politicii, s-au găsit modalităţi de a le gestiona. Dacă întrebăm însă muzica, vom afla că există speranţe ca visul să devină realitate pentru că, în fond, o societate împărtăşită seamănă cu o orchestră în care instrumente diferite, interpretând acorduri diferite, pot realiza o armonie.

Din păcate, proiectul meu de reconstrucţie a societăţii româneşti, plecând de la elite şi folosind în acest sens restaurarea ordinelor naţionale s-a finalizat abia în decembrie 2000, cu două săptămâni înainte de terminarea mandatului meu prezidenţial. N-a fost înţeles, ca multe altele. Am obosit să explic ceea ce mie mi se pare limpede. Poate am greşit. În fine, asta a fost.

Ca om de stat, cum apreciaţi gradul de recunoaştere socială de care se bucură în România muzicienii, artiştii, în general, faţă de alte/noile categorii sociale ale tranziţiei?

Depinde de ce înţelegem prin recunoaştere socială. Dacă ne referim la actualul decident al ierarhiilor contemporane, televiziunea, aceasta promovează nu numai la noi, ci pe plan mondial, mediocrităţile, prostul gust, comercialul. Muzica clasică va avea întotdeauna un public restrâns, dar fidel, care nu are nicio legătură cu vedetele şi moda. Ca şi în cazul oamenilor de ştiinţă, bucuria artiştilor stă în actul creaţiei. Universul muzicii e lumea şi viaţa lor, pe care n-ar schimba-o pe popularitatea ieftină, aducătoare de audienţă şi bani.

Festivalul „Enescu“ este cel mai bun brand de ţară

Revenind la Festivalul „Enescu“, v-aş întreba dacă, date fiind dificultăţile financiare din timpul mandatului dvs., v-aţi aflat în situaţia de a interveni în vreun fel, pentru a sprijini această importantă manifestare muzicală?

Festivalul „Enescu“ din 1998 s-a desfăşurat într-o perioadă în care preluasem o Românie cu o rezervă naţională în valută de o jumătate de miliard de dolari (spre comparaţie, acum este în jur de 50 de miliarde de dolari), cu o datorie externă enormă, moştenită de la guvernările anterioare şi eram exact în momentul în care FMI ne ameninţa cu declararea în situaţia de încetare de plăţi (adică un faliment de ţară). Cum am reuşit să organizăm un Festival „Enescu“ de înalt nivel, să nu mă întrebaţi, pentru că nimeni n-ar crede că a fost posibil. Dar a fost!

Şi anul acesta spiritele au fost inflamate la un moment dat, de perspectiva lipsei de finanţare a Festivalului în 2015. Domnul  Ioan Holender a risipit însă temerile legate de viitorul Festivalului. Dumneavoastră de ce credeţi că ar trebui finanţată în continuare marea întâlnire muzicală?

Cu siguranţă, Festivalul „Enescu“ trebuie finanţat, indiferent de dificultăţi bugetare temporare. În acest moment, este cel mai bun brand de ţară pe care îl avem. Programarea lui o dată la doi ani este o formulă potrivită. Orice întrerupere sau amânare ar aduce prejudicii grave imaginii noastre
şi aşa destul de terfelită.

Cu experienţa dvs. politică, aţi spune că temele culturale pot deveni argumente şi în negocierile politice?

Temele culturale nu se abordează, de obicei, în cadrul negocierilor politice, dar sunt cel mai bun instrument de pregătire şi apoi de valorificare a lor. Aş putea să vă dau câteva exemple din experienţa mea. Nu ştiu câţi cunosc că, în vizitele de stat, în întâlnirile cu regii din monarhiile constituţionale nu se pot aborda probleme politice, militare sau economice, ci doar culturale.

Întâlnirile se desfăşoară conform unui protocol care se respectă de secole, între patru ochi, în engleză sau franceză, fără interpreţi. Gazde sau oaspeţi, capetele încoronate sunt informate asupra profilului intelectual al interlocutorului, până la detalii. Impactul acestor întâlniri este covârşitor şi multe din nesperatele ajutoare pe care România le-a primit în acel moment de răscruce s-au născut în aceste întâlniri.

Germania a dublat bugetul pentru cultură, în timp de criză

În calitatea dvs. de preşedinte al Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin, dar nu numai, cum apreciaţi locul pe care îl ocupă muzica şi, în general, cultura, în bugetele forurilor europene, mai ales ale Comisiei Europene?

Finanţarea culturii în perioada crizei financiare este un indicator al opţiunii între o politică vizionară sau una îngust pragmatică. Comisia Europeană a păstrat, din fericire, un procent rezonabil care menţine Europa în poziţia de centru al culturii şi în special al muzicii mondiale. Pe plan naţional sunt însă diferenţe notabile. În timp ce majoritatea ţărilor au operat reduceri, Germania a dublat bugetul pentru cultură, cu intenţia declarată de a face din Berlin o capitală a culturii şi, în primul rând, a muzicii. Pentru mine, faptul că datorită Academiei de Diplomaţie Culturală petrec în fiecare lună un număr de zile la Berlin, oraş cu trei teatre de operă, mari orchestre simfonice şi nenumărate alte formaţii de cameră, este un dar nesperat pe care l-am primit în amurgul vieţii.

„Sonata lumii“

Am aflat că lucraţi la o carte de memorii muzicale. Ce v-a îndemnat la acest gest literar şi când vom putea citi volumul?

Prin această carte încerc acum să redau ce am adunat în drumeţiile mele din ultimele două decenii. Într-o transcriere personală, lipsită de orgoliul profesional al criticului literar, muzical sau de artă. Un contrapunct între ceea ce am văzut şi am trăit eu şi ceea ce mi-am imaginat că au trăit, în locurile pelerinajului meu, cei ale căror opere le-am citit, le-am privit sau le-am ascultat de-a lungul anilor. Am observat că între ce ştim despre viaţa sau opera scriitorilor, muzicienilor, artiştilor şi sentimentele pe care ţi le trezesc locurile, în care creatorii lor au trăit, rămâne totdeauna un rest nespus.

Acest „rest rămas“, acest mister l-am căutat în spaţiile înnobilate de-a lungul timpului de artişti, muzicieni, scriitori, savanţi, filosofi, arhitecţi, maeştri gastronomi sau grădinari. La capătul acestui drum, munţii, câmpiile, fluviile şi mările, răsăriturile şi apusurile care i-au învelit cu eternitatea lor mi-au apărut altfel de cum le ştiusem până atunci. Poate pentru că din toate lucrurile care mi s-au întâmplat, câteva merită să fie cunoscute. Dacă destinul a fost darnic cu mine, dăruindu-mi ocazia de a cunoaşte oameni şi locuri deosebite, încerc să le restitui atât cât pot.  Sper că în prima parte a lui 2014 vor apărea primele două volume din ciclul „Sonata lumii“: Allegro ma non troppo şi Andante

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite