INTERVIU Dmitri Sitkovetsky, violonist:„Enescu va deveni mult mai popular“

INTERVIU Dmitri Sitkovetsky, violonist:„Enescu va deveni mult mai popular“

Violonistul Dmitri Sitkovetsky FOTO: J. Henry Fair

Violonistul Dmitri Sitkovetsky va interpreta sâmbătă „Capriccio pentru vioară  şi orchestră“, orchestraţie de Cornel Ţăranu după schiţele lui George Enescu, alături de Filarmonica Regală din Londra, dirijată de Cristian Mandeal.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Interviu realizat de Ştefan Costache
 
 
Este continuatorul unei celebre familii de muzicieni (tatăl, violonistul Julian Sitkovetsky, laureat al concursurilor internaţionale „Henryk Wieniawski“ şi „Regina Elisabeta“, stins din viaţă la doar 32 de ani; iar mama, Bella Davidovich, câştigătoare, în 1949 a Concursului „Chopin“ de la Varşovia). Format într-o fostă Uniune Sovietică apăsătoare, Dmitri Sitkovetsky a emigrat, în 1977, în Statele Unite ale Americii, terminându-şi studiile la Şcoala de Muzică „Julliard“ din New York. 
 
A captat atenţia vieţii muzicale internaţionale după ce s-a impus, în 1979, în cadrul Concursului „Fritz Kreisler“ de la Viena. Din anii ’90 se ocupă şi de dirijat, colaborând cu ansambluri ca Filarmonica Regală din Londra, Academia „Saint-Martin-in-the-Fields“ sau Filarmonica din Sankt-Petersburg. Între cele mai recente realizări ca violonist – integrala sonatelor pentru pian şi vioară de Mozart, în 2010, înregistrată cu participarea pianistului Antonio Pappano, un alt invitat în Festival, anul acesta.
 
 
Reveniţi pe scena Festivalului George „Enescu“.
 
Ei bine, întrucât am fost deja de două ori la Bucureşti, în cadrul festivalului, pot spune că acesta este unul dintre marile evenimente de gen ale Europei. Are loc o dată la doi ani şi eu am avut norocul să particip la două ediţii, în 2003 şi 2005.
 
Prima oară am petrecut în România ceva mai mult timp, pentru că am făcut parte şi din juriul secţiunii de vioară a Concursului „Enescu”, am susţinut un recital, aşa că am avut şansa să simt cu adevărat atmosfera festivalului. Este cu adevărat o manifestare remarcabilă, care reuneşte unii dintre cei mai valoroşi solişti şi câteva mari orchestre ale lumii, ceea ce-l transformă într-un eveniment major al vieţii muzicale internaţionale. Aşa că mă simt foarte onorat, la rândul meu, şi aştept cu nerăbdare să particip la concertul final al ediţiei de anul acesta, în mod special pentru că voi cânta acest minunat Capriciu român al lui Enescu, singura lucrare pentru vioară şi orchestră pe care a compus-o (bineînţeles, finalizată şi orchestrată, parte din ea, de Cornel Ţăranu). 
 
E o oportunitate extraordinară pentru mine să cânt muzica marelui compozitor acolo de unde el provine, dar şi să colaborez cu Filarmonica Regală din Londra – totul face ca întreaga seară de 28 septembrie să fie un adevărat eveniment.  
 
După cum spuneaţi, veţi fi solistul Capriciului român, o lucrare amplă a lui Enescu rămasă neterminată. Care este viziunea dumneavoastră asupra ei? 
 
În opinia mea este cu siguranţă o lucrare aparte, singulară în repertoriul violonistic pentru că Enescu – o personalitate fantastică, care a trăit nu numai în România, ci şi în Franţa o bună parte din viaţă, un mare dirijor şi bineînţeles un mare compozitor şi pedagog – a fost una dintre cele mai importante figuri ale muzicii primei părţi a veacului trecut. Am purtat personal o seamă de discuţii cu Yehudi Menuhin, bine-cunoscutul său discipol, şi consider că această lucrare are locul său unic – deşi, pe de o parte, ar putea fi făcută o paralelă cu, poate, Tzigane de Ravel sau cu Rapsodiile de Bartók şi cu Melodiile lăutăreşti de Sarasate. În fapt, Capriciul român este un concert pentru vioară şi orchestră, cu un stil foarte special apropiat de cel al lăutarilor, violoniştii români de muzică tradiţională; un stil la care desigur Enescu a apelat adesea, în special în cea de-a III-a Sonată pentru pian şi vioară, dar şi în suita Impresii din copilărie…
 
Aş vrea să insistăm asupra elementelor de limbaj tradiţional din acest Capriciu român –  cât de uşor de înţeles, de simţit sunt pentru dvs., ca muzician provenind tot din zona estică a Europei? Cum le percepeţi?
 
Vreau să vă spun că, dacă cineva se apleacă asupra chestiunii istoriei marii tradiţii violonistice, aceasta provine, mai mult sau mai puţin, cam din acelaşi spaţiu geografic general – România, Ungaria, Moldova, Ucraina, sudul Ucrainei. Aceste zone sunt apropiate una de cealaltă, se situează în proximitatea Mării Negre. Toate aceste muzici tradiţionale – românească, ungurească, dar de asemenea cea numită acum kletzmer (folclorul evreiesc) – sunt foarte apropiate, au foarte multe în comun; şi au o tradiţie fantastică a muzicienilor de la ţară. Însă, în acelaşi timp, şi mulţi dintre cei mai mari virtuozi ai secolului XX au provenit din acea zonă a lumii. Ei sunt consideraţi, în general drept „ruşi”, însă de fapt ei au provenit din Odessa, Chişinău, Ucraina… 
 
Şi eu sunt parte a acestei tradiţii, pentru că tatăl meu s-a născut la Kiev şi, deşi a murit de foarte tânăr, a fost unul dintre cei mai mari violonişti ai secolului XX. Eu am început să lucrez cu Yuri Yankelevitch, care la rândul său a fost elevul lui Yampolski pe o tradiţie violonistică ce duce direct către Auer, printre ai cărui discipoli s-au numărat nu doar Jasha Heifetz, ci şi Mischa Elman, Nathan Milstein şi David Oistrah, care provenea de asemenea din Odessa. 
 
Sunt sigur că muzica lui Enescu va deveni mult mai populară, poate în următoarea decadă sau, în orice caz, în viitorul apropiat.
 
Există aşadar o tradiţie violonistică extrem de solidă, în cadrul căreia această muzică nu este deloc străină celei pe care am ascultat-o pe măsură ce am crescut. În acea vreme, Moldova era parte a Uniunii Sovietice, Ucraina de asemenea, aşa că pentru mine nu reprezintă ceva atât de îndepărtat.

Absolvent de „Julliard“

Numele: Dmitri Sitkovetsky

Data şi locul naşterii: 27 septembrie 1954, Baku, Azerbaidjan 

Starea civilă: căsătorit cu Susan, cu care are o fată, Julia, studentă la Queen’s College din Oxford

Studiile şi cariera: 

Dmitri Sitkovetsky a copilărit la Moscova, studiind la Conservatorul din capitala Rusiei şi, ulterior, după ce s-a stabilit în SUA, la Şcoala de Muzică „Julliard”. 

Cariera internaţională a început după ce a părăsit Uniunea Sovietică împreună cu mama sa, Bella Davidovich (odată stabilit la New York, a colaborat cu cele mai apreciate orchestre europene, dar şi din Statele Unite, fiind invitat în cadrul festivalurilor de la Salzburg, Lucerna, Edinburgh sau Verbier). 

 În 1996 a devenit dirijor principal al Orchestrei regiunii Ulster din Belfast, iar între  2002 şi 2005 a deţinut poziţia de principal dirijor invitat al Orchestrei de Stat a Rusiei. 

Este fondatorul ansamblului „New European Strings Chamber Orchestra“ .

Locuieşte în: Londra


 
Repertoriul enescian nu este foarte des abordat. Care consideraţi că este locul lui George Enescu în ansamblul muzicii secolului XX şi ce elemente ale stilului său componistic apreciaţi în mod special?
 
Cred că gusturile şi moda în materie de muzică tind să se schimbe permanent şi sunt sigur că muzica lui Enescu va deveni mult mai populară, poate în următoarea decadă sau, în orice caz, în viitorul apropiat. Totul depinde în mare măsură de cât de hotărâţi sunt interpreţii să promoveze şi să insiste să prezinte anumite lucrări, cu care publicul larg nu este foarte familiarizat. De exemplu, Sergiu Celibidache – un dirijor uriaş al secolului XX, care cu siguranţă a avut o influenţă majoră în perioada sa – nu a abordat prea des lucrările lui Enescu; şi îmi pare rău că nu a făcut-o, pentru că ar fi avut un impact major. 
 
De obicei sunt de ajuns una sau două interpretări oferite de un solist celebru, sau de un ansamblu renumit, pentru ca o lucrare să facă ulterior înconjurul lumii. Muzica lui Bartók nu ar fi devenit atât de populară sau atât de des interpretată, aşa cum este în prezent, dacă nu ar fi fost promovată de câţiva – puţini, dar extrem de puternici – pionieri, interpreţi ca Szigeti sau Menuhin pe teren violonistic. Este nevoie, aşadar, de câţiva interpreţi devotaţi, care să persiste în interpretarea anumitor lucrări, să continue să le programeze în concerte sau recitaluri. 
 
Sper să fiu capabil să conving dirijorii cu care voi lucra să interpreteze acest Capriciu de Enescu şi în alte locuri, pentru că eu cred că merită să fie ascultat. În repertoriul violonistic concertant este chiar unic, iar eu cu siguranţă voi încerca să interpretez această lucrare şi cu alte ocazii.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările