INTERVIU cu dirijorul Juraj Valčuha: ”Sunt optimist şi cred că muzica clasică va supravieţui pentru încă nişte secole”

Juraj Valčuha a concertat pentru prima dată la Bucureşti alături de Orchestra Simfonică Naţională RAI din Torino anul trecut, în Festivalul Orchestrelor Radio şi a revenit acum cu plăcere pe o scenă românească pentru două concerte în Festivalul ”George Enescu”.

Luni, 9 septembrie, muzicianul a dirijat pentru prima dată o lucrare enesciană şi a colaborat, tot în premieră, cu violonista Anna Tifu – câştigătoarea ediţiei 2007 a Concursului Internaţional ”George Enescu”. Iar marţi, 10 septembrie, publicul a ascultat un program cu lucrări semnate de câţiva dintre compoziorii săi favoriţi: Ottorino Respighi, Claude Debussy, Maurice Ravel.

 A studiat ţambal, compoziţie şi dirijat

Bratislava, St. Petersburg şi Paris sunt oraşele în care dirijorul slovac Juraj Valčuha şi-a realizat studiile muzicale. Între 2003-2005 a fost Director Muzical Asistent la Opera din Montpellier şi a debutat apoi cu Orchestra Naţională a Franţei şi cu Orchestra Filarmonică Radio France. A fost invitat al unui număr foarte mare de orchestre de renume, cum ar fi Philharmonia din Londra, Orchestrele Filarmonice din Rotterdam, Oslo, München, Monte Carlo, Los Angeles, Gewandhaus Leipzig, Orchestra Radio din Berlin. În stagiunea 2011-2012 a debutat la pupitrul orchestrei Concertgebouw din Amsterdam, iar în următoarea, 2012-2013 cu Filarmonica din New York.

Aţi studiat compoziţie, dirijat şi ţambal la Conservatorul din Bratislava. Cum aţi descoperit ţambalul, un instrument cunoscut şi în muzica tradiţională românească?

Este o istorie familială, pentru că străbunicul meu era muzician, cânta la toate instrumentele tradiţionale, printre care şi ţambalul. A descoperit acest instrument în casa părintească, l-a restaurat şi aşa am început să cânt. Aşadar nu am ales eu să cânt neapărat la acest instrument, ci a fost o poveste de familie.

Cum şi când aţi decis apoi că vă doriţi o carieră dirijorală?

Ştiam că vreau să devin muzician. Din păcate ţambalul nu este un instrument pentru un muzician profesionist, fie se ascultă într-un restaurant sau bar, fie este destinat interpretării muzicii folclorice – ceea ce am făcut şi eu când eram copil. Dar m-am înscris la Conservatorul din Bratislava la ţambal şi în acelaşi timp la compoziţie pentru că tatăl meu n-a vrut să aibă un muzician ”de cafenea” acasă, el era profesor inginer. Fiind înscris la compoziţie, era obligatoriu să studiez şi dirijatul, iar profesorul meu mi-a spus că sunt într-adevăr talentat şi că ar trebui să dedic acestui domeniu mai mult timp, mai multă atenţie şi chiar să mă înscriu şi la această secţie. Încetul cu încetul, am început să aprofundez dirijatul, iar după ce am absolvit secţia de ţambal şi am plecat să mă perfecţionez în Rusia şi în Franţa, am studiat în continuare simultan compoziţia şi dirijatul.

Aţi studiat de asemenea la Sankt Petersburg şi Paris. Există diferenţe majore între aceste două şcoli?

Referitor la şcolile de compoziţie, putem vorbi probabil despre cea rusă, mai precis de la Moscova şi Sankt Petersburg – eu am avut şansa de a studia cu un profesor legendar, Ilya Musin, care a fost de asemenea profesor pentru mari dirijori ai generaţiei din care fac parte Yuri Temirkanov, Valery Gergiev, Semiyon Bychkov. La vremea studiilor mele, el avea deja peste 90 de ani şi era extrem de activ. Nu aş putea spune însă că există o şcoală de dirijat franceză. Există dirijori foarte buni, dar nu putem vorbi despre o şcoală sau un profesor care a creat o şcoală – cum ar fi cea belgiană sau cea rusă de vioară. Dar cele două maniere de abordare a muzicii, cea rusă şi cea franceză, sunt total complementare.

V-aţi mutat la Paris în 1998, apoi începuturile carierei dvs. de succes au avut loc în Franţa. Ce v-a purtat acolo?

Posibilitatea de a obţine o bursă, aşadar motivele financiare. Pentru a studia în străinătate trebuie să te poţi întreţine, iar eu am obţinut o bursă din partea Guvernului Francez şi mi-am început după terminarea studiilor şi activitatea profesională.

Ce dirijori v-au inspirat cel mai mult de-a lungul timpului?

În primul rând Leonard Bernstein, cu programele sale pentru tineri, apoi şcoala rusă, profesorul meu de la Sankt Petersburg – Ilya Musin dar şi elevii săi, Gergiev, Temirkanov – pe care îl apreciez foarte mult, apoi am început să cunosc de asemenea alţi dirijori, ca Wilhelm Furtwängler sau cel care aş putea spune că mă inspiră mereu, Carlos Kleiber.

Aţi dirijat deja cele mai importante orchestre ale zilelor noastre. Aveţi o conexiune artistică specială cu un anumit ansamblu?

Una dintre orchestrele de prim rang la care revin anual ca invitat este de exemplu Philharmonia din Londra sau Orchestra Filarmonicii din München, dar şi orchestrele americane unde revin în mod regulat – Pittsburg, Los Angeles, San Francisco.  Fiecare dintre ele este diferită şi în acelaşi timp excepţională.

Din anul 2009 sunteţi Dirijor şef al Orchestrei Simfonice Naţionale RAI. Care este povestea drumului dvs. spre Italia?

În 2006 am debutat în Italia, la Bologna, cu „Boema” de Puccini. A fost o ocazie extraordinară, pentru că să apari aici cu o operă italiană, pe care toată lumea o cunoaşte, este într-adevăr interesant. Începând de atunci am dirijat din ce în ce mai mult în această ţară, iar în 2007 am fost invitat pentru prima dată să conduc Orchestra RAI. S-a creat imediat o legătură şi am fost reinvitat de câteva ori, abordând repertorii diverse şi apoi am devenit dirijor principal.

Anul trecut aţi fost invitat, alături de Orchestra RAI, în Festivalul Orchestrelor Radio de la Bucureşti. Cum aţi primit acum această nouă invitaţie de veni în România?

A fost o invitaţie foarte spontană, pentru că după concertul nostru din Festivalul Orchestrelor Radio, Directorul Festivalului „Enescu” a invitat orchestra să participe şi în programul acestuia. S-a întâmplat foarte repede, şi iată că de pe un an pe altul avem ocazia de a participa la un alt festival extrem de important şi să revenim la Bucureşti.

Primul dintre cele două concerte pe care le veţi dirija începe cu o lucrare semnată de George Enescu: Suita nr.1 pentru orchestră. Cum v-aţi apropiat de muzica lui Enescu şi de această lucrare?

Este pentru prima dată când dirijez muzica lui Enescu, dar pot spune că mă simt foarte aproape nu doar de Enescu, ci şi de muzica inspirată din folclor sau cu rădăcini folclorice, cum ar fi cea a lui Bartók sau Janáček. Toţi aceşti compozitori îmi sunt aproape pentru că am cântat la rândul meu astfel de muzică la ţambal. Sigur că abordarea era una diferită, dar simt o conexiune foarte puternică faţă de muzica lui Enescu şi îmi place foarte mult.

În cel de-al doilea concert din Festivalul Enescu veţi interpreta lucrări de Respighi, Debussy, Ravel. Ce ne puteţi spune despre alegerea acestui program?

Există o conexiune acvatică, să spunem, în prima parte - ”Fântânile Romei” şi ”Marea”, iar în cea de-a doua parte, Suita ”Daphnis şi Chloe” de Ravel, iar punctul comun direct este culoarea orchestraţiei celor trei compozitori, poate cei mai mari orchestratori ai secolului 20. Respighi a studiat în Rusia cu Rimski-Korsakov, iar pe de altă parte, deşi este o manieră diferită, toată lumea cunoaşte talentul de coloristic al lui Debussy şi Ravel. Acesta este firul conducător şi am vrut să cânt şi Respighi, pentru că este o orchestră italiană, iar Debussy şi Ravel sunt doi e cei mai mari compozitori francezi ai începutului de secol XX.

Aveţi o legătură specială cu o anumită perioadă din istoria muzicii?

Da, şi cred că este vizibilă din programul celor două concerte. Este vorba despre muzica începutului de secolul 20, nu neapărat a unei ţări sau a unui compozitor, ci toată acea bogăţie. Fie compozitorii care integrează muzica folclorică, precum Janáček, Bartók, pe care îi iubesc enorm, sau compozitorii ruşi ca Prokofiev şi Şostakovici, compozitorii francezi – Ravel şi Debussy şi, desigur, compozitorii germani – Richard Strauss, simfoniile lui Mahler, dar şi compozitori mai puţin cunoscuţi, dar care încep să fie din ce în ce mai cântaţi, ca Alexander Zemlinsky. Aşadar toată această bogăţie a culorilor orchestrale de început de secol 20 şi în acelaşi timp fiecare dintre aceşti compozitori, extrem de diferiţi unul faţă de altul, reprezintă perioada pe care o prefer.

Ce trebuie să aducă un dirijor pentru o colaborare ideală cu orchestra?

Ideile clare, cunoaşterea partiturii şi aprofundarea muzicii. Pentru că în general orchestrele profesioniste sun alcătuite doar din muzicieni de un nivel foarte bun, ceea ce trebuie să aduci este o viziune de ansamblu asupra repertoriului abordat.

Care sunt cele mai importante proiecte ale dvs. pe parcursul următoarei stagiuni?

Mă întorc la Londra pentru a dirija Orchestra Philharmonia, la colaborarea practic anuală cu Filarmonica din München, apoi la Pittsburg, unde dirijez de asemenea anual, voi debuta cu NHK în Japonia, unde voi realiza un turneu amplu. Desigur, deschiderea stagiunii cu Orchestra RAI, la Torino, este foarte importantă, pentru că vom interpreta „Recviemul” lui Verdi – este anul Verdi, iar pentru mine reprezintă un eveniment să dirijez această lucrare în Italia. Apoi colaborez cu alte orchestre, precum Santa Cecilia din Roma şi revin de asemenea la San Francisco.

Aţi declarat că trăiţi pentru muzică. Ne puteţi spune cum vedeţi viitorul acestei arte?

Fără a fi profet şi fără a fi entuziast, sunt optimist şi cred că muzica clasică va dura, va supravieţui pentru încă nişte secole.