INTERVIU Antonio Pappano, dirijor: „Prea mult control distruge poezia muzicii“
0
Unul dintre cei mai cunoscuţi dirijori ai momentului, Antonio Pappano crede că, deşi este nevoie de ordine într-o orchestră, e important să le dai instrumentiştilor o parte din control
Antonio Pappano are 53 de ani şi o figură de student curios, care zâmbeşte şi cu ochii atunci când povesteşte despre Verdi şi despre familia lui italiană: orchestra Santa Cecilia din Roma. A dat probabil sute de interviuri până acum, apare frecvent în emisiuni pe BBC, i se spune „al doilea Bernstein“, dar când păşeşte în holul de la Sala Palatului, pentru cel de-al doilea interviu dintr-o serie de cinci – în blugi, cu o jachetă bleumarin aruncată pe braţ –, are un aer şcolăresc, vesel. Iar când îl întrebi despre mâncare şi despre vinuri – una dintre pasiunile lui – izbucneşte în râs. În ciuda crizei din cultură de care toată lumea se plânge, Pappano spune că n-a făcut niciodată atâtea înregistrări, interviuri, turnee.
Aţi declarat în câteva interviuri că sunteţi pasionat de vinuri. Puteţi să faceţi o paralelă între bucăţile pe care le dirijaţi în Festivalul „Enescu“ şi soiurile de vin?
Ravel este în mod clar vin alb, iar Enescu – roşu. Asta-i sigur. (râde) Un roşu închis, adânc. Nu ştiu prea multe despre Enescu omul, dar muzica lui e foarte interesantă pentru că e foarte densă, intensă, cu multe straturi de înţeles şi de contrapunct. E foarte greu de studiat, trebuie să recunosc. Dar îţi dă şi multe satisfacţii. E păcat că nu se cântă mai des. În mod special Vox Maris, care cred că este o bucată foarte bună.
La ediţia precedentă a Festivalului, spuneaţi că e pentru prima oară când dirijaţi Enescu. I-aţi mai abordat muzica, în ultimii doi ani?
Nu, asta ar fi a doua oară. Nu e printre compozitorii cei mai uşor de programat. Şi, ştiind că voi veni la Bucureşti – am stabilit din timp că vom cânta Vox Maris – eram liniştit că-mi voi primi doza de Enescu. Dar, într-adevăr, ar trebui să-l dirijez mai mult în afara României. Vox Maris îl voi face la Roma la un moment dat, în mod sigur. Îmi place felul în care e cuplat cu bucata de Ravel (n. red. – partea a treia din suita Miroirs).
Dirijaţi pe marile scene ale lumii, conduceţi două orchestre faimoase, apăreţi în emisiuni de televiziune; ce a mai rămas de încercat?
O Doamne, foarte multe lucruri! Dar am nevoie de o pauză, chiar am nevoie. Însă sunt foarte norocos că am două familii: Royal Opera House, care e un teatru mare, important, cu foarte mulţi invitaţi, şi apoi familia muzicală din Roma. Cele două sunt foarte diferite şi îmi reflectă originile – părinţi italieni, născut în Anglia. Sunt doi sateliţi importanţi pentru mine. Dar sunt atâtea lucrări din repertoriul simfonic şi cel coral pe care încă nu le-am făcut. Nu sunt atâtea opere pe care aş vrea să le dirijez. Mă întorc la unele titluri de multe ori pentru că simt că am de câştigat din asta.
Celebrăm naşterea lui Verdi. Veniţi să ascultaţi una dintre cele mai bune lucrări pe care le-a scris!
Ca orice dirjor, la tinereţe, am trecut printr-o fază în care totul era nou. Mai fac şi-acum lucruri noi, ca de exemplu I Vespri Siciliani – o operă de cinci ore; dar sunt atras către nou mai ales în muzica simfonică. Vreau să continui să fac Bruckner; Bach a devenit foarte important pentru mine. Am făcut pentru prima oară Matthäus Passion în stagiunea trecută şi mi-a schimbat viaţa. Când te întâlneşti cu un monument de genul ăsta, îţi spui „Oh, Doamne, vreau să fac asta pentru tot restul vieţii!“. Nu pot; şi nu o s-o fac. Dar, încet-încet voi planifica anumite bucăţi.
Sunteţi director muzical a două orchestre, cu profiluri culturale diferite. Cum se reflectă acesta în sunetul pe care îl produc?
În primul rând, mă au pe mine în comun. Şi există un anume tip de muzicalitate, mai ales când e vorba de muzica italiană. Mai este şi o frazare, plus o intensitate teatrală pe care o au amândouă.
Dar ambele se confruntă cu aceeaşi problemă. Sunt destule opere engleze, dar nu chiar atât de multe; şi sunt relativ puţine lucrări simfonice italiene. Deci, în ambele cazuri, orchestrele trebuie să creeze sunete corecte pentru lucrări care nu sunt „ale lor“, care nu fac parte din bagajul lor cultural. Mi se pare fascinant: muzicienii trebuie să fie cameleonici, să se reinventeze tot timpul.
Cântăm Enescu, Ravel şi Dvořák în prima seară. E destul de departe de ceea ce suntem noi. Poţi să zici că suntem români şi italieni, deci apropiaţi. Dar nu chiar. Enescu are mai degrabă legătură cu muzica franceză. Verdi, da, ne e cunoscut. Dar, de multe ori, chiar şi el sună doar tare, puternic. Iar eu cred că are nevoie de culoare, de nuanţă, de umanitate. Cred că orchestra mea poate reda acea transparenţă, acea eleganţă.
V-aţi început cariera ca pianist şi aţi declarat într-un interviu că n-aţi intenţionat să deveniţi dirijor. Ce oferă dirijatul în plus sau diferit faţă de cântatul la pian?
Faptul că nu trebuie să cânt notele! (râde) Dirijatul mă aduce aproape de un repertoriu atât de bogat… numai anul acesta am cântat Wagner, Britten, Enescu, Ravel, Rachmaninov, Mozart, Verdi; din Verdi, foarte multe bucăţi – Recviemul, Un ballo in maschera, Quattro pezzi sacri, I Vespri Siciliani. Când conduci aceste lucrări, ai o mare satisfacţie emoţională. E fascinant. Cred că trebuie să poţi să-i faci faţă; toată această dramă, această intensitate te pot depăşi. Trebuie să fii dur şi să fii plin de dragoste faţă de muzică, pentru că cere foarte mult de la tine.
Unii oameni zic că dirijorii celebri sunt obsedaţi de control. Dumneavoastră cum trăiţi relaţia cu orchestra?
E nevoie să stabileşti un anumit grad de control, de ordine. Tehnic, trebuie să ţii lucrurile într-o anumită ordine. Deci le spui „Fă asta, fă cealaltă.“ Dar nu cred că ăsta e începutul şi sfârşitul lucrurilor.
Azi trăim într-o lume în care aşteptăm doar perfecţiune tehnică; e greu. Dar cred că a le da muzicienilor o parte din controlul legat de culoare, de direcţie, e important. E subtil, dar poţi să le dai instrumentiştilor impresia că răspund la ceva natural, care se află în ei. Nu pentru că mă urmează pe mine, pentru că eu le controlez orice mişcare.
E nevoie de o doză de control ca să-ţi faci treaba, dar prea mult control poate distruge frumuseţea, poezia, chiar ideea de orchestră.
Ce le-aţi spune oamenilor care zic că Recviemul lui Verdi este o muzică religioasă, tragic că şi că preferă să meargă să asculte Traviata?
Într-un mod straniu, întotdeauna există ceva teatral în religia italiană. Pur şi simplu; cuvintele sunt şocant de violente – „judecată“, „sfârşitul lumii“, „clădirile se prăbuşesc“. Nu poţi să ai multă operă de atât! N-aş zice niciodată că Recviemul este o operă, dar cuvintele sunt foarte evocative. În plus, poţi asculta un cor minunat şi solişti extraordinari. Şi, în fond, celebrăm naşterea lui Verdi (n. red. – în anul 1813). Veniţi să ascultaţi una dintre cele mai bune lucrări pe care le-a scris! (râde)
Se vorbeşte mult despre criza din cultură şi despre tăierile de bugete. Există şi o parte pozitivă a acestei stări de fapt?
N-am fost niciodată aşa de ocupat ca acum. N-am avut niciodată atâtea înregistrări, interviuri, apariţii TV ca în această perioadă. S-ar putea să fie o anumită disperare, o criză, dar a declanşat un motor. E o anumită energie la momentul ăsta, fără nicio îndoială.
Se încarcă comentariile...
