INTERVIU Alexandru Tomescu, violonist: „Paganini ar fi folosit Facebook“

Violonistul Alexandru Tomescu FOTO: David Muntean

Violonistul Alexandru Tomecu va cânta astă-seară de la ora 20.00, în Piaţa Festivalului, lucrări de Bach şi de Ysaÿe.

Alexandru Tomescu (37 de ani) a venit în Piaţa Festivalului pe bicicletă, îmbrăcat în blugi, cu vioara în spate. Un interviu în aer liber, cu arii de operă pe fundal, care se aud de pe scena din apropiere şi sufocă orice discurs vorbit, nu pare să-l incomodeze prea tare. În fond, a cântat pe vioara Stradivarius şi la metrou, la Piaţa Victoriei, şi în pădure, la Tăşuleasa Social. Nu atât locul e important, crede Alexandru, ci comunicare dintre cel care cântă şi cel care ascultă. Iar, ca să ajungi acolo, foloseşti toate mijloacele pe care le oferă secolul în care trăieşti: spoturi publicitare, interviuri, contul de Facebook. 

„Stradivarius Obsessions“ va putea fi văzut, în curând, pe DVD. Cum a fost turneul din acest an, „Bach to Basics“?

 A fost cu lighting design, s-a desfăşurat exclusiv în catedrale şi am cântat toată integrala în două ore şi jumătate, în nişte catedrale care erau mai mult decât pline; sute de persoane stăteau în picioare, de la început până la sfârşit. Cei de la intrare mi-au zis „Dom’le, au venit să vadă despre ce e vorba şi pe urmă o să plece, că la un moment dat te plictiseşti, la o fugă mai lungă, la o ciaccona…“ Dar nu a plecat nimeni pentru că, atunci când auzi o sonată sau o partită de Bach, intri într-o anumită stare, timpul trece altfel, nu mai contează stresurile astea ale lumii laice. Cred că a fost una dintre cele mai frumoase experienţe ale mele, ca muzician.

Toate turneele Stradivarius de până acum au avut şi o puternică latură vizuală – filme, teatru nonverbal, light design. De ce?

Fiindcă îmi doresc ca de fiecare dată să pot prezenta publicului un spectacol care să fie pe placul meu. În ultimii ani, asta înseamnă spectacole foarte serioase, foarte grele, iar aceste dezvoltări multimedia ale muzicii au darul de a o face mult mai uşor de înţeles şi – în acelaşi timp – mult mai puternică. Proiecţiile video sau momentele de teatru nonverbal nu fac decât să amplifice mesajul muzicii. 

În plus, ar fi nedrept ca, în secolul al XXI-lea, să nu foloseşti, fie şi cât de puţin, toate tehnologiile pe care le avem astăzi la dispoziţie. Paganini nu avea Facebook. Dacă ar fi existat pe timpul lui, cu siguranţă l-ar fi folosit. E o mişcare naturală de sincronizare cu ceea ce se întâmplă în jur. Dacă noi vrem ca muzica clasică să continue să existe, să ajungă la un număr cât mai mare de oameni, în special la generaţia tânără, trebuie să vorbim pe limba lor. Nu fac din asta un lucru forţat, ci – tocmai – fiecare spectacol în sine are o coerenţă, este un tot unitar, iar scopul prim şi ultim este muzica. Nu voi face niciodată un compromis în ceea ce priveşte alegerile de repertoriu. 

Proiecţiile video sau momentele de teatru nonverbal nu fac decât să amplifice mesajul muzicii

Prefer să las deoparte alegerile facile şi foarte populare, ca să propun publicului programe extrem de exigente şi de serioase, într‑un mod care să le facă foarte atractive. Vreau sa menţionez că am avut marele noroc de a o întâlni pe Oana Drăgulinescu – cea care a produs toate aceste specatcole – exact la momentul potrivit.

Aţi cântat în săli de concert, dar şi în aer liber, în staţii de metrou. Cât de important e locul în care se întâmplă spectacolul?

Aş zice că, mai importanţi decât locul, sunt oamenii. Fiindcă ei dau calitatea locului respectiv. Sigur, e preferabil să cânţi Bach într-o acustică de catedrală, dar la fel de bine am cântat Ciaccona la metrou şi la fel de bine voi cânta Bach şi Ysaÿe în aer liber, în seara aceasta, în Piaţa Festivalului. 

Eu cred că vioara este un instrument polivalent, care se simte la ea acasă oriunde, în orice context ar fi. Violonistul ar trebui să aibă destulă flexibilitate cât să facă faţă unor condiţii care nu sunt totdeauna ideale, din punct de vedere sonor. 

Dar, dincolo de acest ideal al acusticii, există acea comunicare, acea comuniune muzicală între cel care cântă şi cel care ascultă şi acest lucru încerc eu să-l creez de fiecare dată, indiferent că e vorba de o sală de concert de prima mână sau de o staţie de metrou.

Veţi mergi la concerte din cadrul Festivalului „Enescu“?

Da, am bilete la Vadim Repin, la Evgeny Kissin, la Hilary Hahn, pe care o admir foarte mult. Pe Repin îl ştiu de când eram mic de tot. El e un pic mai mare decât mine, dar suntem totuşi de vârste apropiate. Îmi amintesc că aveam un disc, un LP produs de firma sovietică „Melodia“, cu el pe la opt-nouă ani. Mi-l puneau ai mei şi-mi spuneau „Vezi, dacă studiezi mult, aşa, ca el, vei ajunge!“ (râde) 

Acum o să-l ascult şi eu live. Din păcate, programul pe care-l am nu-mi va permite să ajung la multe concerte. Mi-aş dori să mă pot clona, ca să mă bucur de toate cele.

Dacă ar fi să vă imaginaţi cântând în spectacolul ideal, ce dirijor ar fi la pupitru şi care ar fi orchestra?

Mi-ar fi plăcut să pot face un Brahms sau un Beethoven cu Celibidache. Am o amintire foarte plăcută, chiar din Festivalul „Enescu“, de la concertul pe care l-am cântat cu Valery Gergiev şi orchestra Teatrului Mariinsky, cu Prokofiev. Mi-ar plăcea foarte mult să mai cânt alături de ei alte mari lucrări din repertoriul rus, care-mi sunt foarte dragi – Prokofiev, Şostakovici, Stravinski. E foarte uşor de făcut o listă ideală. Dar e bine să visăm pentru că, dacă nu visăm, visele nu pot deveni realitate.