Festivalul Enescu este o bucurie pentru toată lumea, chiar nu ai ce să-ţi doreşti mai mult, ai cei mai mari artişti ai lumii aici la tine acasă şi iţi permiţi luxul sa faci diverse comparaţii, aprecieri, păreri şi topuri personale. Efervescenţa discuţiilor din timpul festivalului este nemaipomenită, pe langă prietenii cu care mă vedeam seară de seară discutam şi cu oamenii de lângă mine care devin şi ei din sfera apropiaţilor, doar am petrecut atâtea seri împreună şi ne-am emoţionat tot împreună. Am schimbat impresii despre toată muzica festivalului de acum şi dăţile trecute şi am mai aflat şi nişte poveşti de viaţă impresionante. M-am bucurat mult şi de poveştile unui prieten din Corul Filarmonicii George Enescu care, dacă nu era pe scenă, era întotdeauna spectator undeva pe rândurile din spate la Sala Palatului sau la Ateneu, practică puţin întâlnită în rândul muzicienilor din Bucureşti. Era atât de fericit când a cântat Jeanne d'Arc au bûcher încât entuziasmul meu pentru acest concert a fost şi mai mare.

Eu vin la Festival cu mult entuziasm să ascult muzica lui Enescu şi mă bucur în mod real de ea, nu numai pentru că altfel nu prea ai ocazia să o asculţi, cât şi pentru profunzimea şi sensibilitatea aparte pe care o transmite. Întotdeauna m-am gândit ca mi-ar fi plăcut ca Enescu să fi scris mai mult şi că multe din opusurile lui sunt prea scurte, însă complexitatea şi emoţia acestei muzici compensează acest lucru. Am avut parte de un regal al muzici lui Enescu, iar acum, după ce am reascultat Poemul Isis, mi-am dat seama că vreau să ascult şi să revăd Oedipe cu prima ocazie când va fi programată la Opera din Bucureşti.

Pentru mine, surpriza şi marea descoperire la Enescu 2019 a fost opera în concert. Am savurat tot programul de opera, chiar dacă la Miezul Nopţii a fost prea mult Handel, mult prea mult (5 opere si le-am ascultat pe toate, o să-mi ajungă pentru mult timp de-acum încolo). Rămân, însă, memorabile serile în care am ascultat Gluck (cu minunata orchestră The Age of Enlightenment), Vivaldi şi Beethoven. La secţiunea Orchestre Camerale am ascultat un Don Giovanni care m-a făcut să înţeleg de ce este considerată cea mai frumoasă operă scrisă vreodată. Mi-a placut şi m-a emoţionat tare Jeanne d'Arc au bûcher a lui Honegger chiar dacă m-a dezamăgit prezenţa microfoanelor pentru rolurile vorbite. Cu siguranţă ar fi fost mai multă emoţie fără. Aş fi mers la spectacol şi mi-ar fi plăcut şi dacă nu era Marion Cotillard pentru că Honegger a scris o muzică minunată, însă a fost Marion care a dat un plus de emoţie acelei seri. Opera modernă de pe scena sălii palatului m-a impresionat cel mai mult. Femeia fără umbră a lui Richard Strauss şi Peter Grimesul lui Britten fac parte din seria concertelor memorabile pe care nu le mai poţi uita. Mi-a plăcut şi opera lui Schoenberg, Moses und Aaron, dar aici mai am eu de aprofundat ca să mă bucur pe deplin de această muzică complicată. Nici nu vreau să concep că probabil au fost ocazii unice de a asculta aceste opere în România, însă ceea ce ştiu sigur este că eu le voi mai asculta din moment ce am devenit un mare fan Richard Strauss, Britten şi Honegger şi aştept cu mult interes următoarele opere în concert la Enescu 2021. Rămâne şi speranţa că într-o zi opera română ne va face o surpriză plăcută incluzând în repertoriu astfel de titluri.

La capitolul de muzică simfonică au fost de toate pentru toţi, vedete, mari orchestre, solişti şi dirijori de marcă, repertoriu variat, inclusiv muzică contemporană la Sala Palatului care pe mine m-a bucurat, uneori cu compozitorul în sală sau chiar pe scenă la concertele de la Muzica secolului XXI. Nici nu ştii ce să alegi dacă ar fi să faci un top personal, doar să te bucuri de şansa imensă pe care ai avut-o să te afli la acest festival şi de calibrul la care au fost artiştii pe care i-am ascultat. Încă nu ştiu dacă mi-a plăcut mai mult orchestra din Oslo, Londra, St. Petersburg, Amsterdam sau impecabilul Berlin. Fiecare concert a avut farmecul său, asta este sigur. În materie de solişti, l-am aşteptat cu mult entuziasm pe Vadim Repin şi rezultatul a fost pe masură. Mi-a plăcut mult şi Patricia Kopacinskaia şi l-am descoperit pe fenomenalul Ray Chen. Îmi place mie mai mult vioara. Soliştii vocali au fost alt capitol fascinant. Nu am reuşit să fiu în sală la Joyce DiDonato şi îmi pare foarte rău, în schimb m-am bucurat enorm să le ascult pe Diana Damrau, Lise Davidsen, Aleksandra Kubas-Kruk, Roberta Mameli, Delphine Galou (contralto), sau pe contratenorul Iestyn Davies ori bas-baritonul Luca Pisaroni.

Am ascultat puţină muzică contemporană, însa am descoperit că poate fi foarte frumoasă, melodioasă şi chiar dansantă (de ascultat Francesco Tristano - Island Nation Free) având şi eu o oarecare doză de scepticism în faţa muzicii contemporane. Rolul educativ al festivalului s-a manifestat în mod evident asupra mea având acum o deschidere şi o curiozitate crescută faţă de muzica secolului XXI.

M-a impresionat şi prestaţia foarte bună a orchestrelor şi corurilor din Bucureşti care nu doar ca au fost la nivelul festivaluli, dar au şi făcut istorie prezentând lucrări dificile în premieră cu mare impact pentru public. Mi-aş dori să se păsteze această energie şi performanţă şi în timpul stagiunii, din moment ce la festival am văzut că se poate merge până foarte departe.

A trecut o saptamană de când s-a terminat ediţia Enescu 2019 şi nostalgia persistă după efervescenţa acelor zile în care ajungeam obosită la Sala Palatului după o zi de serviciu şi plecam acasă plină de energie şi visătoare, după nerăbdarea cu care aşteptam a doua zi cronicile pe care le comentam şi noi, publicul la rândul nostru, după privilegiul de a discuta cu oameni minunaţi, plus nişte întâlniri de-a dreptul neaşteptate şi onorante, dar ne rămâne MUZICA.

Pentru mine, lumea a fost în armonie! Şi o să mai fie!

Adelina Popa