Scriitorul Horia-Roman Patapievici: „Enescu e un şaman al muzicii“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Horia-Roman Patapievici FOTO Adevărul
Horia-Roman Patapievici FOTO Adevărul

Cercetător în istoria ideilor. Preşedinte al Institutului Cultural Român (2005-2012). Autor al unor volume celebre: „Cerul văzut prin lentilă“, „Omul recent“ şi „Ochii Beatricei“. Un intelectual de factură enciclopedică, distins, rafinat. Un singur nume: Horia-Roman Patapievici.

Filosoful, în vârstă de 56 de ani, care a descoperit muzica lui George Enescu la Londra, îl apreciază pe compozitor ca fiind „un mare profesor de sensibilitate muzicală, care ne conduce sufletul la originile sensibilităţii care o naşte“. Patapievici mărturiseşte cum, după 1989, Festivalul „George Enescu“ îşi revenea lent după perioada comunistă: „După 2000, am început să frecventez festivalul sistematic. Iar de trei ediţii, văd şi ascult aproape tot“.

Când aţi ascultat pentru prima dată muzica lui George Enescu?

Imposibil de precizat. Dintotdeauna. Cu anumite lucrări – cum sunt Poema Română, Rapsodiile ori câteva teme muzicale mereu reluate cu diferite prilejuri publice (intrările la primele două simfonii, de pildă, ori anumite modulaţii şi tânguiri din Suita a treia, „Săteasca“) –, Enescu face parte dintr-un soi de muzeu imaginar al tuturor sonorităţilor prin care românii îşi recunosc o sensibilitate culturală specifică. Malraux e cel care a vorbit primul de faptul că toate operele de artă participă la un „muzeu imaginar“ al formelor create de omul de oriunde şi de oricând împotriva morţii, pentru a-şi domina destinul. Cuvântul-cheie e aici arta ca anti-destin, ca protest la adresa dominaţiei şi supunerii. Or, Enescu, prin superba temă tragică cu care începe cea de-a doua Rapsodie, aparţine sensibilităţii politice a oricărui român care, înainte de 1989, încerca să îşi domine frica şi aservirea ascultând „Europa Liberă“. Graţie realizatorilor emisiunii „Actualitatea românească“, tragicul vieţii noastre sub comunism a ajuns să fie exprimat sonor prin sunetele grave, profunde, melancolice ale muzicii lui Enescu. Aş putea spune că familiarizarea cu anumite sonorităţi enesciene face parte nu doar din identitatea noastră culturală generică, ci şi din modul în care s-a articulat sensibilitatea noastră faţă de libertatea politică. 

George Enescu ne-a oferit un catalog de capodopere care dau glas unor sensibilităţi muzicale surprinzător de diverse. Horia-Roman Patapievici, scriitor

Dar când l-aţi „auzit“ prima dată cu adevărat?

Târziu. Atunci când i-am descoperit geniul. Nu geniul proclamat în discursul vulgatei naţionale, ci geniul de artist universal. Descoperirea adâncimii muzicii lui Enescu i-o datorez unui englez, lui Noel Malcolm. Este vorba de un studiu nu prea voluminos, publicat pentru prima oară în 1990, intitulat George Enescu: His Life and Music, pe care l-am citit când eram departe de ţară (la Londra şi citeam la biblioteca Institutului Warburg). Studiul lui Malcolm m-a intrigat, m-a pasionat şi, finalmente, m-a pus pe urmele profunzimii sensibilităţii muzicale a lui Enescu. A fost un şoc cognitiv major, ca atunci când i-am priceput pe Bach ori pe Mah-ler. Mi-am cumpărat atunci toate CD-urile cu muzică de Enescu disponibile pe piaţa londoneză. Toată ziua citeam la bibliotecă, iar noaptea ascultam Enescu. Am dus-o aşa o lună. A fost revelaţia vieţii mele muzicale moderne. Nu cred că greşesc când spun că muzica lui Enescu rămâne în mare măsură necunoscută, căci sensibilitatea lui muzicală, extrem de originală şi de profundă, nu a devenit încă un bun al melomanilor de pretutindeni. 

Ce v-a inspirat la muzica sa? Ce lucrări de-ale lui Enescu au rămas în preferinţele dumneavoastră şi peste timp?

Eu înţeleg muzica lui Enescu în două feluri: cultural şi cognitiv. Cultural, Enescu este un experimentator şi un continuator. Dar nu doar al stilurilor muzicale, ci şi al sensibilităţilor muzicale. Ceea ce e foarte original. Piese precum Suita I pentru pian, opus 3 („Dans le style ancien“) ori Suita I pentru orchestră, opus 9 sunt exerciţii de sensibilitate muzicală. Mahler, de pildă, construia cu stiluri muzicale, diverse, succesive, disparate etc. Enescu, însă, construieşte cu sensibilităţi muzicale: arhaice, moderne, vechi, clasice etc. Aurel Stroe a mers mai departe şi a încercat să construiască structuri sonore plauzibile cu ajutorul codificărilor muzicale ale diverselor tradiţii muzicale ale lumii. Nu cu stilurile, nu cu sensibilităţile, ci direct cu modurile în care sunetele au fost codificate sonor de diverse culturi. Prin asta, în mod muzical-structural, Stroe e foarte enescian. Cultural vorbind, Enescu ne-a oferit un catalog de capodopere care dau glas unor sensibilităţi muzicale surprinzător de diverse. Enescu e un mare profesor de sensibilitate muzicală: o sensibilitate care şi-a atins şi hotarele, şi perfecţiunea, şi timpul de germinaţie, şi nostalgia constitutivă. E un şaman al muzicii, care ne conduce sufletul la originile sensibilităţii care o naşte. Ceea ce mă aduce la al doilea fel în care îi înţeleg muzica: aspectul cognitiv. Muzica lui Enescu din toate lucrările sale târzii, acel tip de muzică enesciană pe care îndeobşte o considerăm dificilă, e cel mai preţios dar de cunoaştere pe care acest geniu incomparabil l-a oferit lumii moderne. 

Eu înţeleg muzica lui Enescu în două feluri: cultural şi cognitiv. Cultural, George Enescu este un experimentator şi un continuator. Horia-Roman Patapievici, scriitor

Pe ce palier filosofic aţi încadra muzica enesciană?

Această muzică e ca o sondă cognitivă care ne poartă nu spre adâncurile emoţiei sensibilităţii noastre muzicale (asta face orice compozitor mare), ci spre abisul în care se formează structurile muzicale purtătoare de emoţie. Cu Enescu, păşim în ontologia muzicii. De fapt, păşim în ontologie pur şi simplu. E ameţitor. Pentru mine, „muzica dificilă“ a lui Enescu e cea mai pasionantă, frumoasă şi eficace explorare cognitivă a zonei în care se formează sunetele purtătoare de emoţie. Ca muzician, Enescu a explorat şi experimentat nu doar sensibilitatea legată de muzică, ci însăşi zona sufletească în care se formează emoţiile muzicale. Cu el, descoperi chiar originile sufletului care se recunoaşte în sunet ca fiind muzică. 

Ce amintiri vă leagă de Festivalul „George Enescu“? Care e prima ediţie la care aţi participat?

Au fost ediţiile televizate, înainte de 1989. Deci, ce „se dădea“. Apoi, după 1989, sporadic: festivalul îşi revenea lent după loviturile pe care le-a primit de la ceauşismul cultural al anilor ’80. După 2000, am început să frecventez festivalul sistematic. Iar de trei ediţii, văd şi ascult aproape tot. 

„Prin Festivalul «Enescu», societatea românească este integrată în Europa muzicii“. Horia-Roman Patapievici, scriitor

Ce orchestre şi ce solişti v-au impresionat cel mai tare pe parcursul festivalului?

Toţi marii muzicieni invitaţi în festival. Nu sunt critic muzical competent să emit judecăţi: sunt un amator, iar amatorul iubeşte, e îndrăgostit, jubilează. Amatorul are nemulţumiri numai legate de sonoritate (fireşte, mă refer la Sala Palatului), chiar dacă a fost (uşor) dezamăgit de anumite prestaţii sau a fost (uşor) contrariat de anumite interpretări. Nu e locul aici să le depănăm şi nici nu vreau să cad în patima adjectivului. E un privilegiu extraordinar, pe care îl datorăm echipei organizatorilor, să îi putem vedea pe aceşti adevăraţi „cavaleri Jedi“ ai artei interpretative (expresia este a lui Dan Dediu) la o aruncătură de băţ de locuinţa unde stăm: ne suim în troleibuz şi, după câteva staţii, ajungem în locurile unde cei mai mulţi dintre noi nu pot ajunge, în carne şi oase, niciodată – la Saint Martin in the Fields, la Concertgebouw etc., acolo unde „cavalerii Jedi“ oficiază marea tradiţie clasică a muzicii europene. Prin Festivalul „Enescu“, societatea românească este integrată în Europa muzicii. 

Ce înseamnă muzica clasică pentru dumneavoastră? Cât timp îi acordaţi? Care sunt compozitorii şi lucrările preferate? 

Pentru mine, cu vremea, muzica clasică a ajuns să însemne muzica pur şi simplu. Sigur că există multe feluri de muzică şi că stările noastre sufleteşti sunt şi diverse, şi pestriţe. Dar, să fim serioşi. Ce poate sta alături de Variaţiunile Goldberg? De Adagio din simfonia a zecea de Mahler? De Große Fuge a lui Beethoven? De muzica lui Monteverdi? De ariile lui Puccini? De sensibilitatea copleşitoare a lui 

Schubert? De fapt, muzica mea preferată e toată muzica clasică. Nu pot lăsa nimic în afară. Nici măcar muzica clasică uşoară. 

Cum vă raportaţi la muzica clasică contemporană, „muzica secolului XXI“ – cum e numită în festival?

Dacă nu îşi pierde sufletul în formalism, muzica contemporană îmi place. Dacă simt că pot găsi în ea o cale de a explora sensibilităţi mai bogate, mai vaste, mai acute, mai disociate, mai problematice – cum sunt sensibilităţile noastre, ale modernilor de acum – , o ascult cu interes sporit. În timp, dacă muzica e bună, interesul se poate transforma în plăcere. 

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite