Gală Schubert cu un trio de excepţie
0
Evgeny Kissin la pian, Silvia Marcovici la vioară, Alexander Kniazev la violoncel ne vor încânta, la Ateneu, cu lucrări de Franz Schubert.
Impromptu este numele unei piese muzicale în formă liberă, cu un caracter improvizatoric, în care se reflectă starea de spirit a momentului. E scrisă pentru un instrument solo, de obicei pentru pian. Jan Václav Vorišek l-a descris pentru prima dată în 1827 şi, pentru că inspiraţia momentului este o trăsătură dragă teoriei artistice a Romantismului, nu a trecut mult până când prima generaţie de compozitori romantici a preluat ideea. Schubert a publicat două seturi a câte patru Impromptu-uri pentru pian, Op. 90 şi Op. posth. 142 (1827), fiecare având trăsăturile lui distincte.
Impromptu op. 142 nr. 1 în fa minor, D. 935 este scris în formă de rondo (A1-B1-A2-B2-A3) revenirea fiind mereu în aceeaşi tonalitate. Episoadele B conţin un pasaj de efect vizual şi pianistic, care solicită mişcări încrucişate ale braţului stâng peste cel drept, iar pedala susţinută conferă sonorităţii o mai mare bogăţie. Dinamica se cantonează cu precădere în pianissimo, cum se întâmplă adesea în muzica lui Schubert.
Impromptu op. 142 nr. 3 în Si bemol major este o temă cu variaţiuni. Linia melodică principală provine din muzica de scenă compusă pentru piesa Rosamunde (H. von Chézy). Tema pare să-i fi fost dragă lui Schubert deoarece ea reapare în mişcarea secundă a celui de-al 13-lea Cvartet. Desfăşurarea variaţiunilor urmăreşte modelul beethovenian.
Impromptu op. 90 nr. 3 în Sol bemol major, D. 899 este de fapt o serenadă, un exemplu clasic al neobişnuitului lirism schubertian şi al gustului său pentru liniile muzicale ample. La mijlocul piesei, melodia se dezvoltă modulant, neliniştitor, până la reîntoarcerea pe liniile melodice relaxate ale începutului.
Impromptu op. 90 nr. 4 în La bemol major începe de fapt în la bemol minor. Tema de deschidere este alcătuită dintr-o cascadă de arpegii care primeşte răspunsul unor acorduri şoptite, cu evoluţie modulantă. continuă. După apariţia unei teme secundare, în secţiunea centrală arpegiile vocii acompaniatoare se transformă în acorduri. Concluzia reia suprafaţa de început stabilizând tonalitatea majoră.
Trio-ul nr. 1 op. 99 D 898, scris de Schubert în anul 1827, a fost finalizat în anul dispariţiei sale, 1828 şi este compus din patru părţi. Are o dimensiune neobişnuit de mare pentru un asemenea tip de lucrare, interpretarea lui întinzându-se pe o durată de aproape 40 de minute. Abilitatea lui Schubert de a oglindi prin muzică dispoziţii schimbătoare – brusca înnegurare care umbreşte strălucirea soarelui – este una dintre cele mai remarcabile realizări şi totodată caracteristici majore care străbat o mare parte a lucrărilor sale, printre care şi cele două Triouri cu pian.
Aceste compoziţii, ca şi multe altele care gravitează temporal în jurul lor, prezintă un Schubert care părăseşte genul miniatural (liedul sau restrânsele piese pentru pian) care a ocupat o mare suprafaţă a operei sale timpurii, în favoarea unor forme instrumentale ample prin care spera să-şi lărgească reputaţia. Este clar că Trio-ul nr. 2 op. 100, D 929 a fost scris cu intenţia de a fi prezentat într-un concert public, „de autor“, dar se pare că nu a avut aceleaşi planuri pentru op. 99. Singura dată când şi-a ascultat lucrarea a fost într-un cadru privat, în ianuarie 1828 în casa prietenului său Josef von Spaun, cu ocazia logodnei acestuia.
Doar în 1836, Diabelli l-a editat la Viena.
Depăşirea tiparului clasic
Partea I, Allegro moderato, are o formă de sonată bitematică. Prima temă, extrem de curgătoare, parafrazează propriul lied Des Sängers Habe al cărui text rezumă existenţa sa legată de muzică. Repriza începe în Sol major aducând temele în alte tonalităţi decât cele clasice, iar ambiguitatea se joacă cu aşteptările noastre în ce priveşte momentul exact unde acesta începe de fapt.
Partea a II-a, Andante un poco mosso, se cufundă într-un sublim lirism printr-o minunată temă expusă la violoncel. O secţiune mediană agitată produce un contrast atât emoţional, cât şi formal, iar după aceasta Schubert va dezvălui o ultimă transformare a temei: modulează în mijlocul desfăşurării ei şi nu numai între enunţurile clasice.
Partea a III-a, Scherzo - Allegro, împreună cu
Trio-ul, juxtapune cele două dansuri vieneze ale epocii, Ländler-ul şi Valsul, şi seamănă cu Scherzo-ul din Cvintetul „Păstrăvul“. În Trio, liniile melodice de la coarde plutesc deasupra unui fel de vals susţinut de pian al cărui ritm este insesizabil; această evoluţie în desfăşurări metrice independente conferă un farmec deosebit mişcării.
Partea a IV-a, Allegro vivace, este intitulată de către Schubert Rondo, însă temele lui se reiau cu modificări atât de extinse încât tipul de formă al mişcării se apropie mai mult de o sonată dezvoltată decât de structura rondo-ului tradiţional bazat pe refren. Aici, compozitorul prelucrează melodia unui alt cântec, Skolie (1815): „Veniţi, în luminoasa dimineaţă a unei zile de mai, să găsim bucurie în viaţa scurtă a florii înainte ca parfumul ei să dispară“.
Se încarcă comentariile...
